Acum trei ani, la ora 21:47, fata mea isi facea, pentru prima oara, simtita prezenta in lumea noastra. Si, din clipa aia, viata mea nu a mai fost la fel. Din clipa aia, parca am inceput sa traiesc cu adevarat. Parca pana atunci traisem anesteziata. Din acel moment, toate simturile mele s-au trezit la viata, si cred ca aici are un cuvant mare de spus mostenirea noastra ancestrala, pentru ca instinctul de aparare-protejare (spuneti-i cum vreti voi) este incredibil de puternic.

De atunci totul este raportat la ea. Ea este centrul universului meu. Ea este legatura mea cu viata. De fapt, asta si inseamna numele ei: „cea care uneste”.

Te iubesc, pui mic si scump!

PS: Ma jur ca nu sunt siropoasa, si nici nu vorbesc hormonii astia multi care misuna prin mine. E adevarul gol-golut.