Post-operator

Consider ca in acest moment am mai facut un pas inainte in experienta de mama. Mi s-a mai „tabacit” pielea un pic. Pentru ca intr-adevar, experienta unei, de altfel, banale operatii de polipi, numai banala nu e. Mai ales cand personajul principal este chiar puiul tau. Cand mi-a luat-o anestezistul sa o duca in sala, mi s-a rupt inima. Nu ma gandeam decat ca sunt o mama rea ca imi supun copilul la asemenea chin. Nu imi trecea prin cap ca asa scapa de chinul noptilor in care nu doarme linistita, de saptamanile cu tratamente, de tonele de muci care ii ieseau dimineata pe gura si in rest pe nas, si, ca pana la urma ea nici nu stie ce i se intampla. Cand mi-a adus-o inapoi, 15 minute mai tarziu (parca trecusera 15 ore, fara exagerare), goala pana la brau, lesinata ca o leguma, cu un tub in gura (nu am inteles inca utilitatea lui) si cu perfuzia mi s-a rupt inima iar. Statea pe pat, ghemuita, gemea si din cand in cand mai avea cate o zvacnire. La un moment dat a zvacnit atat de tare, ca a smuls si acul din perfuzie. Imediat dupa, i-a scos perfuzia si am dus-o sus in salon. A dormit, destul de bine, intrerupta fiind de „Mami, vreau apa, te rooooog!” si cate o sesiune de plansete. Saraca, desi era trezita de la 7 dimineata, era cu stomacul gol-golut, cred si eu ca plangea de sete. La ora doua eram inapoi acasa, asta dupa inca o repriza luuunga de plansete insotite de: „Mami eu nu vreau sa plec de aici!” ???!!!!...