Now and then

Am intrat in saptamana 24. Odata cu debutul acestei saptamani, s-au agravat crizele de arsuri si durerile de spate. Parca am un pitic in esofag, care face focul din ora in ora, si inca unul in mijloc care tine un ac in mana si ma impunge la intervale neregulate. Iata o fotografie din perioada Chitzi la 24 de saptamani: Si acum o fotografie calda, calda: Ceva diferente/asemanari? Muulte… 65 de kile atunci, 65 de kile acum. 14 kile puse atunci, doar 9 puse acum… Luna asta am stabilit recordul absolut de kile luate intr-o luna: 4. Sper ca totusi nu voi repeta acest record si in lunile care au mai ramas. Ma gandesc ca suntem si in luna post sarbatori, si acum se vad roadele celor 6 mese pe zi de la Sinaia si a weizen-urilor de 500 de ml din Austria. I-phone-ul spune ca bebe este acum cat un stiulete de porumb. Mai exact cat unul din ala modificat genetic, ca daca e sa ma iau dupa dimensiunile porumbului de la noi ar trebui sa imi cam fac probleme. Si sa ma gandesc ca cele patru kile puse au avut alta destinatie, una nepotrivita. Una peste alta, bebe misca viguros, chiar prea viguros uneori, dupa mine. Obisnuita fiind cu amintirile cu domnisoara delicata si micuta, acum trebuie sa imi reprogramez creierul . Ma tot intreb daca o sa fac iar o mata lesinata sau de data asta fac un motan zdravan. Chitzi a avut 2700 si era numai piele si os. Doamne, numai eu stiu ce am putut sa vad frumos la ea… Asta ca sa vedeti cat...

Post-operator

Consider ca in acest moment am mai facut un pas inainte in experienta de mama. Mi s-a mai „tabacit” pielea un pic. Pentru ca intr-adevar, experienta unei, de altfel, banale operatii de polipi, numai banala nu e. Mai ales cand personajul principal este chiar puiul tau. Cand mi-a luat-o anestezistul sa o duca in sala, mi s-a rupt inima. Nu ma gandeam decat ca sunt o mama rea ca imi supun copilul la asemenea chin. Nu imi trecea prin cap ca asa scapa de chinul noptilor in care nu doarme linistita, de saptamanile cu tratamente, de tonele de muci care ii ieseau dimineata pe gura si in rest pe nas, si, ca pana la urma ea nici nu stie ce i se intampla. Cand mi-a adus-o inapoi, 15 minute mai tarziu (parca trecusera 15 ore, fara exagerare), goala pana la brau, lesinata ca o leguma, cu un tub in gura (nu am inteles inca utilitatea lui) si cu perfuzia mi s-a rupt inima iar. Statea pe pat, ghemuita, gemea si din cand in cand mai avea cate o zvacnire. La un moment dat a zvacnit atat de tare, ca a smuls si acul din perfuzie. Imediat dupa, i-a scos perfuzia si am dus-o sus in salon. A dormit, destul de bine, intrerupta fiind de „Mami, vreau apa, te rooooog!” si cate o sesiune de plansete. Saraca, desi era trezita de la 7 dimineata, era cu stomacul gol-golut, cred si eu ca plangea de sete. La ora doua eram inapoi acasa, asta dupa inca o repriza luuunga de plansete insotite de: „Mami eu nu vreau sa plec de aici!” ???!!!!...

Ubi este trist….bunica mea a murit azi noapte. Avea 90 de ani si de cateva zile ne asteptam la acest ‘final’. Din momentul in care medicul de la spitalul judetean din Brasov, ca un adevarat ‘Dumnezeu’, a trimis-o acasa spunand ca este foarte batrana,ca sunt alti pacienti de care el trebuie sa se ocupe si pentru ea nu mai poate face nimic. Aparatura care probabil i-ar fi putut prelungi viata nu era disponibila (probabil ca dupa o anumita varsta a pacientului nici macar nu se gandesc sa o foloseasca). Nu vreau si nu pot in acest moment sa pornesc o discutie despre sistemul medical din Romania. Acel medic, sunt sigur, ca va primi candva pilda pe care trebuie sa o...