Criza

Joia este gura de mea de aer. Locul unde ma duc joia ma poarta intr-o lume in care gandul, mintea si sufletul zboara linistite si neingradite. Locul unde ma eliberez de constrangeri, unde simt ca pot face orice, unde simt ca prind puteri si lucrurile altfel imposibile devin apropiate, reale si palpabile. Toata saptamana astept sa vina ziua de joi. Joia este ziua in care merg la Fotopoetica. Este greu de descris in cuvinte felul in care ma simt acolo, ceea ce invat de la doi oameni minunati si ocazional de la alti oameni minunati (invitatii). Este greu de descris in cuvinte ceea ce vad, aud si simt. De aceea, desi am inceput din octombrie, nu am reusit inca sa vorbesc despre asta. De multe ori am perceput totul ca fiind ceva mult prea intim ca sa impartasesc cu restul lumii. Dupa care m-am simtit extrem de egoista si de infumurata, ceea ce se batea cap in cap cu ce ar fi trebuit sa imi insusesc ca valori de baza la curs. Socul a fost mare. Luni de zile nu am fost in stare sa fac poze fara sa simt cat de insignifianta sunt. Nici acum nu pot sa spun ca situatia e mai roz din acest punct de vedere. Simtul meu autocritic a ajuns la limitele sale maxime iar autocenzura il urmeaza indeaproape. Cu toate astea, simturile mele s-au ascutit. Cand ies pe strada, simt cum ma conectez la pulsul strazii. “Vad” lucruri, am devenit un observator. Simt, vibrez cu ceea ce se intampla in jurul meu. Atat de mult incat de multe ori ma deconectez de la...