Nu e scor. E nr de kile (minus 150 de grame, care acum, sincer nu prea mai conteaza in economia jocului) versus numarul de luni. Da, mai avem o luna si ramanem fara par in varful capului. Pentru ca ne antrenam, il crestem cu grija in asteptarea marelui eveniment.

Noutati? Mucim, cum altfel. Iar eu incep sa vad toata problema asta intr-un mod mai zen (ca tot e la moda starea asta), pentru ca altfel ajung cu nervii chiselita. Ce-o fi o fi. Asta ne e mostenirea genetica si cu asta basta. N-o fi nici primul nici ultimul care face chestia asta in mod regulat, repetat si consecvent, constant si cum mai vreti voi. Deci, am decis. No more stress, ca nu se mai poate.

Refuzam sa mergem tinut de o mana. Cum o pierdem din vizor, cum o cautam instinctiv. Nu o gasim, fundul jos pe podea. Pai ce mama naibii? Voi chiar vreti sa imi dati drumul asa singur? Pfoai, ce tupeu!

Am prins ritmul de muzica. Rock mai exact. AC/DC si mai exact. Balanganim capul, fundul si burta. Oh, yeah, baby!

In continuare suntem in razboi cu fructele. Drept urmare, mama a cedat nervos si a renuntat sa ma mai tortureze cu chestii din alea bleah, ca piersica, mar, morcov.

Hmm, 11 luni. Sunt mare nu? Un baietel in toata regula.