Pe scurt

Suntem bine, insa nu avem timp deloc. Eu m-am reintors partial la treaba, si am un ditamai proiectul frumos de care sa ma ocup. E tare bine, insa as putea compara intoarcerea cu iesirea din hibernare a unei ursoaice. Inca ma simt amortita, ma misc mai greu, conexiunile se fac mai incet, dar nu am de ce sa ma plang, ca este exact ce imi trebuia acum. David a inceput sa isi dea drumul, catinel, catinel, cate opt noua pasi, dupa care plonjeaza in cele mai apropiate brate. Daca nu vrea ceva da din cap cu energie, de zici ca e rocker. De vorbit nimic. Vocifereaza de mama focului, isi arata caracterul de taur din ce in ce mai mult. Chiti a devenit o balerina adevarata, am vazut-o la lectia deschisa pe care a avut-o saptamana trecuta si m-a impresionat. E frumoasa, delicata (desi in restul timpului asta e un epitet care nu o caracterizeaza absolut deloc, fiind chiar baietoasa) si gratioasa. Altfel, isi scoate si ea ori de cate ori are ocazia caracterul de capricorn, fiind cel putin la fel de capoasa ca si David, daca nu si mai si. Cum se joaca David cu o jucarie, instantaneu simte si ea o nevoie acuta sa se joace cu aceeasi jucarie. Drept urmare i-o smulge din mana. Consecintele sunt evidente. Noi ajungem sa ne punem mainile la urechi, atat de mare e nivelul decibelilor. Incercam insa sa „modelam”acest comportament. Sper sa avem si succes. Una peste alta, e distractie mare la noi in casa. Urlete la maxim dar ne-am obisnuit. Asta pe foarte scurt. Am mai zis, timpul nu...

Conflictuale

Suntem suma tuturor lucrurilor pe care le-am intreprins vreodata. A tuturor alegerilor facute de-a lungul vietii. In acelasi timp, insa, suntem suma tuturor mostenirilor lasate de ai nostri parinti. A tuturor tarelor, convingerilor, parerilor, fricilor, tabuurilor lor. Unii dintre noi nici macar nu ajung sa realizeze intr-o viata de om cata influenta au aceste lucruri asupra noastra. Altii le vad dar refuza sa le accepte. Sau le ignora. Altii se lupta cu ele. Incearca sa scape cu mai mult sau mai putin succes.   Pentru ca unii parinti nu pot, nu vor sa ne dea drumul. Mai mult, refuza sa accepte anumite realitati, evidente. Refuza sa accepte ca la randul lor, copiii lor au ajuns oameni maturi, care iau decizii, uneori mult mai dificile decat deciziile pe care le-au luat ei la varste asemanatoare, in momente similare.  Refuza sa inteleaga ca acum totul altfel decat era pe vremea lor, ca lucrurile se schimba, evolueaza chiar daca uneori nu in directia cea mai buna. Parintii uita cum era cand au fost ei copii, cum era cand erau ei in locul nostru si parintii se transforma odata cu trecerea timpului in niste copii rasfatati, carora nu li se poate spune nimic, pentru ca imediat le sunt lezate in mod iremediabil sentimentele. Si asa ajung proprii lor copii sa se incarce, de cele mai multe ori negativ, cu lucruri pe care ar vrea sa le spuna, lucruri care le stau pe limba, dar pe care nu le pot spune, pentru ca ranesc. In ochii parintilor devin nerecunoscatori, care nu isi dau seama ca parintii fac totul pentru copii, totul de dragul lor,...

Intepaturi neasteptate

Aseara ne-am dus intr-o vizita fulger la Medlife. De ce? Ca sa ii fac carliontatei vaccinul anti varicela. De ce? Pentru ca miercuri a intrat timp de o ora in contact cu o fetita care joi s-a trezit dimineata plina de bube. De ce sa ii fac vaccinul? Pentru ca peste doua saptamani si un pic noi plecam in vacanta, in Turcia. Adica riscam sa o facem lata, si sa ne trezim in ziua plecarii cu o carliontata dalmatiana. Asa macar am minimizat cat am putut riscurile. Deci doua saptamani stam si asteptam infrigurati decizia bubelor. Mai vin sau nu mai vin? Sa speram ca nu in. Contactul fizic nu prea a existat intre ele, nici expunerea nu a fost de lunga durata si plus de asta am facut vaccinul in primele 36 de ore, ceea ce ne da sanse ca organismul sa inceapa sa produca anticorpi in timp util Deci doua saptamani ne tinem departe de lume, nu de alta, dar inclusiv in perioada de incubatie boala este contagioasa, atata doar ca nimeni nu stie ca exista sau nu boala. Nu e nimic grav stiu asta pentru ca vacanta de iarna din a 12a eu mi-am petrecut-o acasa, plina de bube, ideea e ca ma umple de draci faptul ca exista sansa sa imi ruineze prima vacanta adevarata in patru....

Call me… Fulga

Dupa ce de aproximativ o luna imi aud din toate directiile toate sfaturile binevoitoare legate de alaptatul peste un an, azi dimineata, stand in biroul doctoritei mele oreliste, care incerca sa imi scrie o reteta pentru puroiul din sinusurile mele, m-am trezit ca adaug pe post de codita la anuntul „vezi ce imi dai ca inca alaptez” un text care suna cam asa „da, stiu are un an, dar am de gand sa ii dau cat o vrea el”. La care saraca femeie a batut un pic in defensiva si mi-a zis ca s-a uitat la mine nu cu repros, ci cu gandul ca „ce sa imi dea sa nu afecteze laptele, ca fii-sa s-a intarcat din cauza zinnatului si nu vrea sa patesc la fel ca ea”. Si atunci am realizat ca a fost prima persoana care nu m-a luat ca de ce, ca cum, ca cat si alte ca, ca, ca…. Pentru ca, si aici incep sa citez: dar cat ai de gand sa ii mai dai? – cat o mai vrea, na! dar tu crezi ca mai este bun? – daaaahh! dar tu crezi ca e bine pentru el asa mult? la varsta asta inca mai alaptezi? – a cui? a lui sau a mea? inteleg sa ii mai dai, dar cinci mese??? – ii dau cate vrea! are un an, nu mai are nici o valoare… – ahaaaa, deci si eu care nu stiam, ca la fix un an, laptele meu devine apa chioara. Si asa, am realizat ca m-am acrit de la atatea intrebari stupide, mare parte din ele venind de la …. doctori....

Din categoria grea

Daca vreti sa fiti socati si sa ramaneti socati pe vecie, uitati-va la aceasta emisiune: Toddlers and tiaras. O puteti vedea pe Discovery Travel and Living. Si stau si ma intreb, care cruzime este mai mare? Sa iti bati copilul si sa ai un comportament violent fata de el sau sub masca grijii si dragostei sa ii distrugi pe vecie copilaria, inima si sufletul obligandu-l sa participe la asemenea parade ale prostului gust? Unde este limita? Pentru ca eu nu vad nici o...