Ma surprind deseori ca ma arunc in amintirile din copilarie. Imi amintesc cat de fericita eram in casa bunicilor de la Cluj, imi revin in minte mirosuri si senzatii. Si ma gandesc ce copilarie frumoasa si simpla am avut. Si cu foarte, foarte putin material dar enorm sufletesc. Si imi pare rau ca puii mei nu vor gusta din toate miracolele la care am fost eu partasa cand eram mica. Nici bunicii de acum nu mai sunt cei de altadata si nici locurile nu mai sunt ce au fost odata. Nu indraznesc sa ma gandesc la casa de pe Madach pe care am iubit-o enorm si a carei pierdere am simtit-o la un nivel mai mult decat palpabil, dar tare as vrea sa ii duc cumva acolo, intr-un fel, nu fizic, dar macar sa recreez undeva candva acele locuri, acele momente. Sunt anii care m-au format ca om, omul care sunt acum, om pe care il plac si care e placut de altii si mi-ar placea ca peste ani si ani, copiii mei sa fie oameni si prin prisma copilariei frumoase si miraculoase pe care au trait-o.