Sa scriu sau sa nu scriu? Oricum nu se vorbeste despre nimic altceva decat despre asta. De ce? Cum? In ce fel? Sute de intrebari. Discutii sterile, pareri, opinii mai mult, mai putin sau deloc avizate, presupuneri. Ce-ar fi fost daca? De ce oare? Cum a putut? Totul fara sens.
Culmea penibilului, din punctul meu de vedere, a fost atinsa de o cucoana, pe Realitatea, care a concluzionat fara drept de apel ca „Sinucigasii nu se sinucid pe holuri sau in capul scarilor ca sa cada si sa isi crape capul”. Hai nu zau, madame? Stii tu mai bine,nu-i asa?
Pentru mine copiii sunt responsabilitatea suprema. Din momentul in care am dat viata prima oara, viata mea nu mi-a mai apartinut. E a lor. Le apartine. Eu le apartin in totalitate. Dar asta sunt eu.
Asa ca oameni buni, invatati sa acceptati faptul ca o viata asa zis ” glamorous”, o casa pe pamant, o cariera, mii de fanii, un sot iubitor si un copil pe care ti l-ai dorit 15 ani, nu sunt pentru toti motive indeajuns de bune sa continue sa traiasca. Invatati sa acceptati ca suntem diferiti. Si invatati macar acum ca mii si mii de ore de discutii pe tema, nu vor aduce lumina in ceea ce a fost in sufletul ei in acele momente. Acceptati ca singurul lucru care conteaza este ca … nu mai este.
Dupa mine mai conteaza si faptul ca noi cei din jur -vorbesc la modul general- nu am facut nimic sa ii aratam ca totusi conteaza (chiar enorm) ca e mama unui copil, sotia unui barbat, femeie inteligenta si cu o cariera de care trebuie sa fie mandra…
E trist ca abia „dupa” familia si prietenii afla ca s-a dus un suflet chinuit pe care l-am fi putut ajuta. Sa cascam un pic mai mult ochii, sa ciulim urechile sa ascultam un pic mai mult…n-are strica deloc.
Sigur ca poti impiedica o tentativa ( de aia e si tentativa si nu direct suicid) dar nu pe toate. E cumpli de trist ca dupa o tentativa uneori reuseste urmatoarea…
In romania depresia nu e privita ca fiind o afectiune serioasa ci mai degraba un moft, asa. E trist, nu e singura victima. Proaspetele mame chiar pot fi serios afectate de depresie iar in alte tari asistenta in depresia post-natala ocupa un rol serios intre demersurile de ajutare a mamelor. Ea a fost mai demult in gura presei din cauza ca nu accepta ca imbatraneste si isi pierde frumusetea, poate pur si simplu a avut o cadere. Dumnezeu s-o odihneasca.
Mie mi se pare strigator la cer cata lipsa de informatie exista si ce cantitate de tocat din gura plina de prejudecati zis morale si crestine se iteste de fiecare data intr-o tragedie. Mai corect si mai util ar fi sa se plece de aici cu o campanie de educare cu privire la PND. Si poate sa se inceapa cu specialistii lui peste prajit care-si permit sa declare cu emfaza prin media chestii ridicole de gen confuzie stupida intre depresie post-partum si baby blues … Daca nici „specialistii” nu-s in stare sa emita informatii, ci induceri in eroare … ce pretentii sa mai ai de la restul!
Pacat. De tot.
Viata din start nu ne apartine, dar nu prea stim asta. Pe de alta parte: cine si-ar permite oare sa o judece? Numai ea stia ce traia. Ma irita comentarii gen: „avea de toate, familie, cariera, bani!” yuk, gross! pacat :(
Exact, cine o poate judeca?
O doamna, tot pe Realitatea, a zis o chestie faina: „Era bogata: avea un copil”…
daca ai sti ca si eu cand am aflat acum ca am din nou recadere m-am gandit…ca sens mai are…ca sunt o povara pt ceilalti….
mie imi trece repede, dar unora nu….
sabina, daca o luam asa, multe din noi am putea fi poveri… cand ma gandesc ca mereu ma doare cate ceva, ba capul, ba am greturi, ba nu pot dormi, acum mai nou am probleme cu niste vertebre, ca ma simt mai mereu obosita si fara chef samd…..
stii suna stupid, dar zoe, fii barbata… ia esenta de acolo si da-te un pic pe fata cu ea… zau