Microbista, caut echipa

Putini stiu ca in mine zace o mica maaaare microbista. Da, nu sunt din aia care isi da ochii peste cap a exasperare vecina cu disperarea cand aude cuvantul fotbal. Sunt una care si-ar lasa copiii pe mana bunicilor ca sa vada ca lumea un meci de champions league. Si care a mers pe stadioane, si include in vizitarea unui oras si vizitarea stadionului de acolo. De fapt, vara mi se pare cea mai anosta, ca nu sunt campionate, nu e UCL, nu e Primera, si nici Premier League si nici macar Serie A. Insa, cand din doi in doi ani timp de o luna am marathon de meciuri sunt in extaz. Am fost caine. Poate o parte din mine inca mai este caine. E si normal. Insa mi-am incheiat socotelile cu clubul din Groapa. Le-am incheiat acum mai bine de un an, cand satula de atitia ani de „lasati-ne sa ne antrenam pentru Champions League” am zis gata, nu se mai poate. Numai vorbe goale, scandaluri, oameni de o calitate indoielnica (nu ca ar fi singurul club cu asa ceva, dar totusi, sa recunoastem ca aici era o adevarata „constelatie”), rezultate zero, ba chiar din ce in ce mai dezastruoase, batjocura, discoteci, mult blling, bling si putina munca. Am tinut cu ei mult peste douazeci de ani, mi-am luat numai glume pe coaja (asta ca sa fiu finuta), cu atat mai mult cu cat preferinta mea era deja umilinta suprema, avand in vedere ca sunt nascuta si am trait 20 de ani la doi pasi de Ghencea. Dar gata, i-am repudiat, i-am abandonat. Pe mine m-au pierdut. Cu...