In doliu

Imi vin greu cuvintele. Durerea e atat de mare incat o resimt la nivel fizic. E atat de puternica si de personala incat e insuportabila. Incerc de aseara sa imi revin, sa imi pun psihicul la treaba, sa trec peste, dar imi este aproape imposibil. Sunt aproape clipa de clipa cu lacrimi in ochi si mi se rupe sufletul in doua. In trei, in infinite parti. Am fost acolo. Stiu sala aia ca pe buzunarele mele. Acolo au stat timp de cinci zile ambii mei copii. Stiu, nu e mult, dar sunt niste experiente indeajuns cat pentru o viata. Acolo l-am vazut prima data pe David. Acolo, disperata am ajuns cautandu-o pe Chiti, in a doua zi a ei de viata, stiind-o in sala de „normoponderali”. Amandoi s-au nascut cu cezariene de urgenta, la fix 37 de saptamani. Nu au fost prematuri, ci „dismaturi”. Asa mi s-a spus la fiecare dintre ei. Startul fiecaruia a fost mai dificil, desi cu note mari Apgar, 9 respectiv 10, au intampinat probleme, si au avut nevoie de clopot si de perfuzii. Nu erau niste slabanogi, au avut pe rand 2750 si 2950 la nastere. Dar totusi, 37 de saptamani nu inseamna 40 de saptamani si asta s-a vazut in primele zile de viata. Ceea ce am vazut acolo, in cele zece zile adunate, dupa cum spuneam, mi-a ajuns pentru o viata. Copii nascuti la douazeci si ceva de saptamani, de 800 de grame sau de un kil si un pic, conectati la toate aparatele posibile, intubati, perfuzati. Voi aveti idee cat de mic poate fi un tub de intubare? Sau un ac...