Miracole

In 1985, un cutremur de 8,1 pe scara Richter lovea Mexico City, urmat de o replica de 7,5 pe Richter, la nici 24 de ore mai tarziu. 10000 de victime, peste 30000 de raniti si 100000 de oameni ramasi pe strazi. Cteva sute de cladiri au fost transformate in ruine, printre care si doua spitale, cele mai importante din Mexico City: Juarez Hospital si General Hospital. Care e legatura cu maternitatea noastra? Eh, acolo, in Mexic s-a intamplat un miracol. La peste sapte zile de la cutremur, 16 bebelusi nou nascuti au fost descoperiti, vii, si unii dintre ei nevatamati. Doua zile mai tarziu, au mai fost gasiti inca doi, la fel de vii si la General Hospital. Ce s-a intamplat? Cum de au reusit acei nou nascuti sa supravietuiasca timp de 7-9 zile, fara hrana, fara lichide, fara suport medical, unii raniti, printre daramaturi? Au fost subiect de studiu pentru stiinta. La propriu, si singura explicatie gasita, a fost ca in cazuri extreme de supravietuire, ei au capacitatea de a intra intr-o stare asemanatoare hibernarii, conservandu-si energia pentru sustinerea functiilor vitale. Sunt mici, dar au o putere extraordinara. Imi amintesc cum ii vedeam in incubatoare, miscandu-se, dand din manute, din picioruse, unii scancind in somn, gangurind, facand tot ceea ce face un bebelus normal. Nu pot decat sa sper ca vor gasi acea putere pe care au gasit-o acum 25 de ani alti bebelusi, si vor supravietui acestor grele incercari. Noua nu ne ramane decat sa ne rugam, sa avem si noi parte de miracole ca si mexicanii. Si sa ne rugam de asemenea, ca BOR sa treaca...

Scrieti!

Scrieti! Scrieti ca va doare, scrieti ca va revoltati. Scrieti despre durere, furie, deznadejde, neputinta. Chiar daca nu o puteti face, stiu ca un efort mic va arata ca suntem, ca existam si mai mult ca avem niste drepturi. Vom arata ca suntem alaturi ca suntem uniti. Scrieti ca sa fim cititi Poate dupa aceea vom fi si auziti. Si poate dupa aceea se va schimba ceva. Oricare dintre noi puteam fi in locul celor 22 de parinti. De ce sa ajungem sa consideram nasterea copiilor nostri o ruleta...

In doliu

Imi vin greu cuvintele. Durerea e atat de mare incat o resimt la nivel fizic. E atat de puternica si de personala incat e insuportabila. Incerc de aseara sa imi revin, sa imi pun psihicul la treaba, sa trec peste, dar imi este aproape imposibil. Sunt aproape clipa de clipa cu lacrimi in ochi si mi se rupe sufletul in doua. In trei, in infinite parti. Am fost acolo. Stiu sala aia ca pe buzunarele mele. Acolo au stat timp de cinci zile ambii mei copii. Stiu, nu e mult, dar sunt niste experiente indeajuns cat pentru o viata. Acolo l-am vazut prima data pe David. Acolo, disperata am ajuns cautandu-o pe Chiti, in a doua zi a ei de viata, stiind-o in sala de „normoponderali”. Amandoi s-au nascut cu cezariene de urgenta, la fix 37 de saptamani. Nu au fost prematuri, ci „dismaturi”. Asa mi s-a spus la fiecare dintre ei. Startul fiecaruia a fost mai dificil, desi cu note mari Apgar, 9 respectiv 10, au intampinat probleme, si au avut nevoie de clopot si de perfuzii. Nu erau niste slabanogi, au avut pe rand 2750 si 2950 la nastere. Dar totusi, 37 de saptamani nu inseamna 40 de saptamani si asta s-a vazut in primele zile de viata. Ceea ce am vazut acolo, in cele zece zile adunate, dupa cum spuneam, mi-a ajuns pentru o viata. Copii nascuti la douazeci si ceva de saptamani, de 800 de grame sau de un kil si un pic, conectati la toate aparatele posibile, intubati, perfuzati. Voi aveti idee cat de mic poate fi un tub de intubare? Sau un ac...

Gata

Diseara se va realiza marea intarcare. Mare pentru mine, ca aseara mi-a fost evident ca pentru el este cam totuna, cu sau fara. Plus de asta, m-a muscat atat de puternic dupa ce a adormit la san, ca niciodata tinandu-si falcile inclestate ca niste menghine, incat vrand nevrand mi-a mai transmis un mesaj: „mami, cam ajunge, nu te mai incapatana”. Nici nu l-as mai lasa diseara, nu de alta dar am rani si urme inca vizibile. Oricum are bratele lui Radu, pe care le prefera la orice ora din zi sau din noapte, treaz sau adormit, asa ca pentru el trecerea va fi neobservabila. Pentru mine in schimb nu mai e chiar asa usor. Dar ma bucur ca trecerea va fi lina si nu ii va fi lui greu. Un an, trei luni, si treisprezece...

Microbista, caut echipa

Putini stiu ca in mine zace o mica maaaare microbista. Da, nu sunt din aia care isi da ochii peste cap a exasperare vecina cu disperarea cand aude cuvantul fotbal. Sunt una care si-ar lasa copiii pe mana bunicilor ca sa vada ca lumea un meci de champions league. Si care a mers pe stadioane, si include in vizitarea unui oras si vizitarea stadionului de acolo. De fapt, vara mi se pare cea mai anosta, ca nu sunt campionate, nu e UCL, nu e Primera, si nici Premier League si nici macar Serie A. Insa, cand din doi in doi ani timp de o luna am marathon de meciuri sunt in extaz. Am fost caine. Poate o parte din mine inca mai este caine. E si normal. Insa mi-am incheiat socotelile cu clubul din Groapa. Le-am incheiat acum mai bine de un an, cand satula de atitia ani de „lasati-ne sa ne antrenam pentru Champions League” am zis gata, nu se mai poate. Numai vorbe goale, scandaluri, oameni de o calitate indoielnica (nu ca ar fi singurul club cu asa ceva, dar totusi, sa recunoastem ca aici era o adevarata „constelatie”), rezultate zero, ba chiar din ce in ce mai dezastruoase, batjocura, discoteci, mult blling, bling si putina munca. Am tinut cu ei mult peste douazeci de ani, mi-am luat numai glume pe coaja (asta ca sa fiu finuta), cu atat mai mult cu cat preferinta mea era deja umilinta suprema, avand in vedere ca sunt nascuta si am trait 20 de ani la doi pasi de Ghencea. Dar gata, i-am repudiat, i-am abandonat. Pe mine m-au pierdut. Cu...