Concertul in cateva cuvinte. Prea sarace.

Am auzit Where the streets have no name. Si One. Si Elevation. Si incaaaa vreo… 15 melodii. Si inca cum! Pentru ca, printr-o minune pe care nu ne-o explicam nici acum, am ajuns la doi metri de scena, in linia intai. Stiti locurile alea de „golden circle”, chiar in fata scenei care la noi se vand cu o galagie de bani? Eh, noi acolo am ajuns, habar nu avem cum. Am primit un pont sa ocolim tot gazonul si cand ajungem la bariere sa cerem sa ni se puna stampile. Si atat. Si ni s-au pus stampilele si ne-am trezit un pic mai in dreapta scenei, ce-i drept, nu chiar in fata. Nici nu a contat, pentru ca oricum Bono a facut plimbari dupa plimbari, a trecut pe langa noi, pe deasupra noastra si l-am vazut mai aproape de cat as fi crezut vreodata ca e posibil. Amandoi, si eu si Radu ne-am tot uitat unul la celalalt non stop sine-am zambit tamp intrebandu-ne, pe buna dreptate cum de am ajuns acolo. La fel si Chris si Sorana (sora lui Radu), care au fost cei care au primit pontul de la un vecin, fan ultras al U2, care a participat la nu mai putin de 20 de concerte din turneul 360. Concertul nostru a fost al doilea, pe 22 fiind primul in Bruxelles (la care s-au vandut biletele toate in trei ore). Cate 80000 de oameni in fiecare zi, do the math. Organizarea cand buna cand proasta. Nu pot sa spun decat ca daca asa e la toate, inseamna ca romanii nostri sunt buni organzatori, asa ca eu nu...