Asaaaa…. (dupa inca o saptamana)

Am uitat saptamana trecuta sa zic cum mai stau cu HSM-ul, asa ca fac acum un scurt rezumat. Nu stau nici cum. Adica nu tin cont deloc de ce mananc, cum, cat si cand, ceea ce face cantarul sa stagneze (din fericire nu o ia nici in jos dar nici in sus). In Belgia am mancat cat un cal, direct proprotional cu cat am alergat. Ca am alergat, de dimineata pana seara si numai cu copilul in Manduca. Si ii multumesc inmiit omului ala care a avut geniul necesar sa creeze Manduca, si la fel de inmiit Cristinei care a avut o la fel de geniala inspiratie sa importe Manduca. Pentru ca e mana cereasca, iar in afara de niste muschi un pic inflamati la ceafa (repet, dupa ce am mers zi lumina aproape cu copilul in brate) nu am avut nimic (nimic de mentionat, ca altfel ma prelingeam seara).  Belgia a fost exact asa cum imi place mie mai nou sa zic cu trei copii: sport extrem. Nu zic ca e imposibil, dar e al naibii de greu. Trei copii, primul vrea hais, al doilea cea, al treilea nu stie inca ce vrea. Doi adulti incarcati ca niste catari, in permanenta transpirati, cu ochii in patru dupa hais si dupa cea. Cam astia am fost in aeroport. Al treilea copil si-a dat si el arama pe fata saracul, dupa atata agitatie, si in prima seara a clacat in momentul in care s-a vazut in bratele matusii. A inceput un concert care pentru mine a fost bomboana pe coliva primei seri in cinci in alta tara. Ca sa fiu...