Ei, si cum e cu trei?

Cea mai des auzita de mine intrebare in ultimul timp. Cea mai des auzita intrebare de mine in toata viata mea de pana acum. Spusa asa, cu un ton intentionat hazliu, un pic la caterinca, cu o ridicare usoara a vocii la final si de cele mai multe ori urmata de ridicarea sprancenei. A se mentiona insa de la bun inceput ca e o mare diferenta de nuanta fata de sora sa „Cred ca iti e tare greu cu trei, nu-i asa?” Si aici incepe distractia. Pentru ca am auzit-o de atatea ori mi s-a luat de ea. Si mi s-a luat pentru ca pur si simplu oricat as incerca sa iau intrebarea in serios si sa raspund in consecinta la ea, as vorbi cu un perete. Pentru ca a-mi pune intrebarea asta mie este ca si cum ai intreba un cosmonaut “Ei si cum e sa fii cosmonaut?”, tu neavand alte informatii despre el decat ca e blond si, evident, cosmonaut. De multe ori am simtit intrebarea ca fiind cu raspuns stiut deja. Am simtit ca se astepta o confirmare din partea mea ca da, e al nabii de greu, ca nu mai pot, ca m-am saturat. Am simtit de vreo doua ori un usor ton ironic, si am raspuns in consecinta in doi peri. De fiecare data am incercat sa raspund in asa fel incat sa cuprind o esenta si sa satisfac curiozitatea interlocutorului meu. Am esuat de fiecare data, si cred ca am ajuns la saturatie. Asa ca, draga persoana care urmeaza sa mai intrebi pentru  a 5174395-a oara, cum e sa fii cu trei, eu...