De cand tot suntem plecati Raducu a facut sase luni. Bine, deja are sase luni jumate, dar asta e o alta discutie. De cand a facut el sase luni tot trag de mine sa povestesc despre el, insa nu reusesc de nici o culoare. Intre timp au venit peste noi alti muci, niste dureri de burta, niste temperaturi din alea ametitoare de peste 39, si aproape toate ale fratiorului mai mare, cu care zau daca stim ce sa ne mai facem. A venit si anularea vacantei la Gura Humorului si ramanerea in Sinaia, la racoare. Nu ca in Bucovina nu ar fi fost racoare, insa…

Deci, vorbeam despre Raducu. Raducu este cel frumos. Toti se minuneaza si declara clar si raspicat ca a adunat tot ce era mai frumos de la noi toti, pe linie materna, paterna, fraterna, buniterna si asa mai departe. Raducu are niste ochi cu mult „vino-ncoa” (dar mult de tot), cu o culoare un pic indecisa, ce bate ba spre caprui, ba spre un verde inchis, si nu niste gene din alea de vezi numai in reclamele la Max Factor. Si lungi, si negre si dese si arcuite. Ochii, genele si sprancele fac impreuna o arma redutabila, cu care orice expresie a fetei este inmiit potentata. Cand rade, mai intai rade cu ochii. Cand e suparat, mai intai o vezi in privire. Pe langa ochi, Raducu mai da lovitura cu un nas minuscul si cu frumusete de gurita, cu buze carnoase de iti vine sa le musti nu alta. Dinti inca nu avem, asa ca ne laudam cu un zambet stirb, dar de o frumusete nestirbita!

Continuand periplul, dam de sunculite. Sunculite multe, dispuse perfect, mai ales pe poponet, copane si maini. Noua kile, perfect impartite, separate din loc in loc de niste cute, strategic plasate, locuri ideale pentru depozitarea scamelor. Eu una sunt topita dupa toate sunculitele astea, care departe de a fi monumente de grasime, sunt mai degraba carnita legata si foarte legata. Nu avem gropite de celulita, chiar aproape deloc, insa avem multa multa carne macra. Terminam cu niste degetelele dolofane, extrem de delicioase si numai bune de servit ca desert.

Cred ca in momentul asta am dat gata jumatate din cei care inca ma mai citesc, mai ales ca aveam candva, mai de mult o discutie pe marginea folosirii diminutivelor in mod excesiv pe anumite site-uri si in diverse discutii. Insa, pe cuvant de onoare, ca nu pot spune degete la niste chestii care nu au mai mult de un centimetru in lungime, cand imaginea unui deget (in mintea mea cel putin) este legata de imaginea unor falange ce alcatuiesc degetele unui picior masura 38 (sau mai rau, 45). Cand picioru(su)l aflat in discutie nu are nici macar jumatate din masura mai sus amintita. La fel nu pot vorbi despre un bebelus de sase luni, care are niste dimensiuni microscopice pentru anumite organe fara a ma referi la el cu si prin diminutive. Evident, ca nu-s din asta care foloseste in mod excesiv, dar nici deloc.

Sa revenim la mielul nostru. L-am diversificat. Cred ca astepta de mult momentul asta, pentru ca nu o data l-am prins uitandu-se la noi in timp ce mancam cu niste ochi super mega pofticiosi. A devorat pana in momentul de fata avocado, banana, caisa, mar, si pepene rosu. La pepenele rosu a fost show cel putin. Continuam azi cu para scoatem banana, pentru ca odata cu diversificarea a venit si sora ei mai nefericita, constiparea, si incercam sa reechilibram un pic balanta. In rest san, san mult san. Nici pana in ziua de azi nu sunt capabila sa raspund la intrebarea „cate mese de san are pe zi”. Nu pot, nu reusesc. Undeva peste sase-sapte in orice caz. Niciodata la acelasi ore, niciodata la program.

Si cum nu exista program, nici o zi nu seamana cu cea din urma. Si nici noptile nu fac exceptie. Daca intr-o noapte doarme pana la sase dimineata de la unspe seara, asta nu inseamna ca in noaptea urmatoare ar avea vreo jena sa ma scoale din ora in ora. Mai ales ca a si facut chestia asta pana acum. Si e un pic crunt, dupa ce il adormi in sfarsit la 11, sa te trezeasca la 12, la 1:05, la 2:07, 3:08, 4:03, 5:05 si 6:15. Si la 6:15 sa te declari invins si sa te apuci sa pregatesti geanta pentru plaja. Caci, da eram la mare atunci, unde se presupunea ca suntem in vacanta. Altii poate. Noi nu. Dar ne-am obisnuit. Sunt deja cinci ani jumate dormiti pe apucate, pe bucati, pe bucatele, pe fragmente, pe firimituri rareori nopti intregi. Sora cea mare sta marturie, prin varsta ei, la cat a trecut de la ultimele mele/noastre nopti dormite fara griji, stres, copii in pat, in camera, in apartament.

Daca Raducu este cel mai dolofan dintre toti, cel mai mancacios si cel mai frumos (asta nu o zic eu, sa ne fie clar!) nu putea fi altfel nici la capitolul dezvoltare psiho-motorie. Mi se pare extrem de evoluat fata de fratii lui mai mari, si nici aici nu e vorba doar de parerea mea. Deja sta in fund (chiar daca nu perfect, dar exerseaza si persevereaza), a luat-o la sanatoasa prin pat mai intai in spate (cum era si de asteptat), mai nou in fata si uneori si in lateral. A deprins si miscarea in cerc cu spatele (e ceva fenomenal, va garantez). Deja s-a ridicat in patru labe, dupa care evident ca a urmat o prabusire la fel de spectaculoasa pe burta, lipindu-si fata de saltea. Insa, nu a zis nici pas si a luat-o de la capat. Dupa cum am zis, perseverent individul. In leaganul cel mic nu il mai putem pune, nici macar legat cu centura, pentru ca una-doua il vezi cum se opinteste, se face rosu ca racul la fata si se chinuie sa se ridice in fund. De cele mai multe ori ajunge intr-o pozitie de V si incepe sa maraie, dar tot nu se lasa. 

Scoica de la masina a devenit neincapatoare, iar noi abia asteptam sa stea mai bine in fund ca sa ii putem cumpara un scaun pe masina potrivit pentru etapa a doua, ca in asta pur si simplu nu mai incape. Este inghesuit tot in el, picioarele ii ies pe dinafara si sta cu ele ridicate in aer, si chiar il inteleg de ce a facut tot showul in drumul spre mare.

E foarte pasionat de jucarii, insa la fel de pasionat este de orice inventie tehnologica, incercand sa atace toate telefoanele si telecomenzile aflate in raza vizuala. Evident ca nu ii reuseste, ca ultimul lucru pe care mi-l doresc este sa se joace cu ele. E innebunit dupa orice „pattern”, mai ales dupa cele de pe paturi, cearceafuri sau fete de masa. E super haios cand il vezi cum se chinuie incercand sa „apuce” florile de pe fata de masa, sau maimutelele de pe paturica. Iubita lui si favorita lui este girafa Sophie, pe care o are in dublu exemplar, dupa ce am descoperit-o pe cea veche a fratelui lui mai mare. De fapt jucaria aia mi se pare geniala, pentru ca este in stare sa roada la ea si zece de minute (ceea ce este fantastic si incredibil de mult!).

Ne recunoaste. Evident ca eu sunt centrul vietii si atentiei lui. Si daca din varii motive nu ma vede mai mult timp (adica intervale de maxim o ora), imediat cum ma vede i se lumineaza toata fata, intr-un zambet total (ochii, ochii, doamne cum imi zambeste cu ei!), dupa care intinde mainile spre mine sa il iau in brate. Il iau in brate, si cu mainile ma apuca de fata (nu conteaza, de urechi, obrazi, maxilar, nas, gura), ma trage spre el si imi aplica cel mai mozolitor pupic cu putinta. Evident ca nu ma pupa, insa isi casca toata gura sa imi simta obrazul si ma suge cu putere pana ma lasa plina, plina, de bale. Nu am mai vazut asa manifestari de dragoste la un bebelus de sase luni.

La fel isi recunoaste fratii si tatal. Pentru Chiti are o slabiciune, la ea zambeste cel mai mult. Ea se maimutareste pe langa el, iar el este tot numai un zambet. La David este foarte atent si ii urmareste fiecare miscare. La Radu rade intotdeauna zgomotos, in hohote, cu un ras spumos si cristalin. La Radu se linisteste aproape mereu. In putinele momente in care Raducu a plans, si a facut-o cu putere si disperare, in bratele lui Radu s-a linistit. Sanul meu a fost inutil in efortul de calmare aproape de fiecare data. Insa bratele puternice ale tatalui au fost izvor de calm si liniste.

Spuneam de momentele in care a plans. Da, a mai si plans, de cateva ori s-a speriat foarte rau. Insa a facut-o de extrem de putine ori. De fapt, ca sa fie mai clar, pana la aproape trei luni Raducu nu a plans deloc. Deloc. Nu am stiut cum plange baiatul meu. De-aia, prima oara cand a facut-o, speriat de o bormasina care a inceput brusc sa mearga in camera de langa noi, m-am speriat si eu de cat de puternic este tignalul lui. A doua oara, in prima noastra seara in Bruxelles, am crezut ca ma dau de ceasul mortii. S-a crizat Raducu, dar ce m-am crizat eu, ca nu mai stiam ce sa mai fac ca sa il linistesc. Norocul nostru s-a numit tati, evident.

Si daca nu plange, atunci baiatul nostru rade. Rade toata ziua. Este cel mai hlizit copil pe care l-am vazut vreodata. Sa fie bagat in seama, sa fie centrul atentiei, si el te rasplateste cu zambete non stop.

Cam asa e mezinul nostru. In cateva cuvinte: frumos, sanatos, voios, dragastos, mancacios, pofticios, galagios, pupacios, fortos, uneori si somnoros.