Preambul. Anul 2005, eu 27 spre 28 de ani. O sarcina simpla, chiar foarte simpla, le-as dori tuturor femeilor o sarcina atat de usoara, mai putin kilogramele acumulate (21 la numar, ca deh, nu poate fi chiar totul perfect). Imi amintesc de perioada aceea, ca am citit si rascitit cam singura carte care se gasea la vremea respectiva pe tema sarcinii si a naterii, de la Johnson and Johnson. Nu citeam forumuri (sa fiu sincera nu prea aveam habar ca exista asa ceva) iar despre Amazon si alte sitte-uri de unde as fi putut sa imi comand linistita n-shpe mii de carti in engleza pe tema nasterii, sarcinii, copilului, alaptarii si etc, nu aveam o parere prea buna. Nu stiu de ce, ca nici macar nu incercasem sa comand vreodata, dar nu mai conteaza.

In mintea mea totul era extrem de romantat, inclusiv momentul travaliului, iar eu eram pe cat de neinformata, pe atat de zen ca totul va merge bine si va fi bine. Moralul mi s-a cam dus pe apa sambetei incepand cu luna decembrie, pentru ca Chiti aparea la ecograf ca fiind cam micuta si subdezvoltata, cu DPN-ul decalat cu cel putin doua saptamani fata de cel normal, iar fluxurile mele pe artere erau cam de domeniul fantasticului. Insa, eu tot zen eram, pentru ca luam de bun tot cea zicea doctorita mea, nici nu prea aveam habar ce inseamna aia nastere prematura, era ceva asa departe si mie nu mi se potrivea. Si uite asa, cum eu eram programata sa nasc undeva in februarie, cam pe 7 dupa calcule, si cam pe 20-27 februarie dupa ecograf, nu imi faceam nici un fel de griji, ba chiar ideea nasterii mi se parea undeva departe de tot.

Mai wrong decat atat nu aveam cum sa fiu, ca pe 20 ianuarie fata mea a facut ochi, si s-a nascut cu o cezariana de urgenta in mai putin de doua ore de la ajungerea mea in maternitate, eu in travaliu, cu dilatatie 2, ea cu suferinta fetala si dubla circulara. Pisica lesinata, ecograful avusese dreptate. 2750 la fix 37 de saptamani.

Revin din nou la partea cu imaginea romantata despre sarcina, nastere si alaptare, pentru ca a fost leitmotivul primului copil. Nu am stiut mai nimic, decat ce era scris in cartea aia. Habar nu aveam ca in travaliu doare ca dracu (adica imi zisese mama, dar cine-s eu sa o cred pe mama), habar nu aveam ca dupa cezariana doare si mai tare (eu chiar am fost usurata timp de un moment dupa nastere, imaginandu-mi ca nu o sa ma doara deloc, si m-am felicitat ce fata despteapta am fost eu ca am nascut cu cezariana si nu m-am chinuit ca restul!!! – asta ca sa vedeti cat de „pe dinafara” eram) si habar nu aveam ca partea cu alaptarea nu e „pun copilul la san si gata”. Deci, in travaliu m-a durut, dupa operatie m-a durut si mai si (si inca trei saptamani dupa aia!) deja ma gandeam ca nici cu alaptatul nu o sa fie chiar asa roz.

Daaar, si aici subliniez si ingrosez:

NU am avut habar cum va fi, insa am fost decisa, si hotarata pana peste poate sa alaptez. NU am considerat laptele praf nici macar o secunda ca fiind o varianta viabila pentru copilul meu. NU am avut nici o secunda in cap faptul ca nu voi reusi sau ca voi esua in a initia alaptarea.

Mama m-a alaptat o luna, foarte hotarata sa revina la greutatea dinainte de sarcina (luase zece kile in sarcina de la 46 la 56 la 165 inaltime, eu am avut 3 jumate, mai scadeti placenta, lichid, tralalala stiti povestea, faceti si voi calculele cat de „obeza” era si cata disperare sa revina la formele initiale) fara sa stie ca de fapt alaptatul ajuta la pierderea kilogramelor luate in sarcina. Asta ca o paranteza, pentru ca e important in economia povestii de fata.

Dupa noaptea petrecuta la TI, a urmat trecerea in salon, trec peste multe din amanuntele inutile si neesentiale, si ajung la momentul maret si unic, in care la 12 a doua zi m-am dus sa imi vad minunea. Nu am avut nici o clipa din aia de revelatie, ba chiar nevazand in viata mea vreun nou nascut de 12 ore la mai putin de un metru de mine tot ce am simtit a fost un mare soc si o mare groaza. Era extrem de mica si mi-a fost extrem de frica sa o iau in brate. Mi-a luat-o in schimb asistenta si a dus-o pe o masa, unde a luat-o in primire doctorul (Dambeanu). A dezbracat-o rapid, mi-a aratat rapid (nu mai imi amintesc mai nimic, credeti-ma, e totul un mare blur in mintea mea!) maini, picioare, piele, meconiu, niste labii mici hiper dezvoltate, la care eu m-am socat (pentru a nu stiu cata oara, crezand ca are ceva la pasarica – iar dr m-a linistit, zicandu-mi ca e un pic prematura si de-aia sunt inflamate si nu s-au retras inca, dar ca se va intampla asta in urmatoarele saptamani, si a avut dreptate, evident) si la fel de rapid a schimbat-o sters-o si infasat-o la loc, punandu-mi-o in brate si zicand: Hai sa vedem acum cum mananca la tzatza.

M-a preluat o asistenta, m-a impins pe un scaun din cele n scaune puse in sir, mi-a scos sanul si a strans. Si tot travaliul meu de doua ore cu dilatatia mea doi si durerile crunte si supraomenesti au parut joaca de copil. Si toata durerea mea insuportabila de la operatia facuta cu numai 14 ore in urma a parut o joaca de copil. M-a strans tortionara aia, de mi-au dat lacrimile instantaneu si am simtit ca scap botul ala de copil infasat din brate. „Hm, nu ti-a venit laptele inca, dar hai sa incercam” mi-a zis in sictir. Mi-o amintesc si acum, intre doua varste, mai mult lata decat inalta, parul tuns scurt, vopsit roscat, atitudine mizerabila, fata de toti si toate. Acritura suprema, asistenta tipica. Cu o senzatie cumplita de voma in gat mi-am amintit de banii din halat, i-am strecurat in halatul ei, sperand ca schimb situatia. Atitudinea. Wrong din nou, pentru a nu stiu cata oara in ultimele 14-15 ore.

Mi-a zis, mai suav intr-adevar „Draga mea, daca chiar vrei sa alaptezi, o sa doara. Asta e n-ai ce face, stai si indura, asa e la inceput”. Si mi-a luat din nou la maltratat sanul. Dupa cinci minute de tratament tortura, si alte cinci minute de chinuit copilul in incercarile de a-l trezi si a-l face sa apuce sanul, s-a dat batuta: „Mai incercam si la trei”, luandu-mi-o din brate si plansand-o in incubatorul ei. Ultimul din dreapta, in colt. Am plecat, socata, uimita, rusinata, umilita, indurerata, nefericita, simtindu-ma on top of that extrem de vinovata. Ca nu am avut zvacul ala pe care l-am asteptat noua luni, ca nu am reusit sa o alaptez, ca nu am fost in stare decat sa raman cu mintea la pasarica ei si nu la fata ei, ca m-am lasat calcata in picioare si torturata de criminala aia, si ca i-am mai bagat si 20 de lei in buzunar pentru asta.

Ora 15. Am revenit cu forte proaspete, nemaiavand timp sa ma gandesc pe parcurs cum a fost prima intalnire. Eram doar decisa sa incerc mai mult, sa fac mai mult, sa fie mai bine. Dadusem instructiuni sa mi se vina la spital cu doi litri de ceai de chimen, fenicul si anason, pentru ca nu se putea sa nu am eu lapte. Evident, fiind primul copil, toata lumea a stat drepti in fata mea si a micii minuni din salonul de nou nascuti. Mi s-a facut de mancare cat pentru trei, am avut parte de patru litri de ceai, doi litri de supa de legume, inca doi de supa de pui. Asta doar pentru prima zi. Am dat instructiuni sa mi se aduca pompa, sa mi se cumpere inca un sterilizator, biberoane si orice altceva se mai gasea prin farmacii pentru stimularea laptelui. Uitandu-ma acum in urma, imi dau seama ca instinctul meu de mama a functionat foarte bine, ca i-am pus pe toti pe jar, in incercarile de a-mi aduce cele necesare la spital.

La ora 15, dupa cum am zis, m-am prezentat din nou la salon. Ajung acolo, si vad incubatorul gol. Mi-a stat inima in loc (nu mai stiu pentru a cata oara). Am aflat dupa multe asistente (pe modelul de mai sus) intrebate, ca Chiti fusese dusa la terapie intensiva, ca avusese o cadere (neadaptare la mediu). Si ca nu, ca acolo sunt prematurii, nu pot sa o vad. Am plecat iar din salonul groazei, cu lacrimi in ochi, sughitand a plans. Am ajuns un etaj mai jos, la capatul culoarului, unde era rezerva mea dupa o vesnicie, dar nu am mai putut spune nimic, pentru ca plangeam in hohote. Mi-am panicat parintii, proaspatul tata, inclusiv pe oamenii care erau veniti la vecina mea de rezerva. Long story short, copila facuse un pic de cadere, si fusese mutata preventiv la prematuri, unde avea sa fie mai bine ingrijita si mai atent monitorizata. Acolo situatia s-a schimbat. trebuia sa invat sa ma mulg, manual sau cu pompa si sa ii duc din trei in trei ore biberonul de lapte, iar asistentele urmau sa ii dea laptele prin gavaj, ca „e prea firava ca sa suga”. Suptul i-ar fi luat complet puterile, dupa spusele doctorilor (Dambeanu si Toma) dar si al asistentelor. Fata mea era conectata la niste monitoare, cu doua perfuzii in vene, si primea laptele meu prin tub.

Zilele acelea au fost again, ca prin ceata. Imi amintesc determinarea mea, care izvora de undeva dintr-o disperare, „asa ceva nu mi se poate intampla mie”, „trebuie sa se faca bine, ca eu nu mai suport sa stau aici” si alte ganduri, care mai de care mai tampite, idioate, si consumatoare de puteri. Ma mulgeam, stateam cate o ora ca sa storc cinci mililitri, dupa care ma duceam cu ei la fii-mea de parca erau 500. Dupa care o luam de la capat. Zilele acelea trei au fost o lupta permanenta sa ma mulg. Ora dupa ora, nu faceam altceva, si ma mulgeam cu disperare, cu o disperare crescanda. Mulgeam, sterilizam, mulgeam sterilizam. Litri de ceai bagati pe gat, doua cutii de galactogil inghitite. Si iar mulgeam, si durea ca dracu. Ajunsesem sa urasc instrumentul ala de tortura. Sanii mei erau carne vie, iar eu aveam momente in care, cu disperare, vedeam ca sanii sunt plini, dar eu nu scot nici macar o picatura. Si a venit finalul celei de a treia zi, in care copila mi-a fost pusa la san. Deja nu mai avea decat o branula, nu mai era conectata la nici un aparat, era chiar intr-un patut amplasat in mijlocul salonului de prematuri, fara glob, fara oxigen, fara nimic (acelasi pat in care trei ani si ceva mai tarziu avea sa stea si fratele ei).

Fata mea a supt. Si a supt la ora 18:00, si la 21:00 si la 24:00 si a doua zi la fel, din trei in trei ore, fata mea a mancat atat de bine, incat o zi mai tarziu am primit unda verde la externare. In salonul de prematuri, unde ea era un Gulliver la cele 2750 de grame ale ei fata de ceilalti colocatari, alaptarea a fost cu totul diferita. Intima, mult mai intima, mult mai putin dureroasa (de fapt dupa cele trei zile de chin cu pompa gura lui fii-mea a fost pansament pentru sanii mei) si mult mai umana. Si asistentele la fel, si nu cred ca din cauza zecilor de lei care au poposit in buzunarele lor. Viata in salonul de prematuri este cu totul altfel, si cred ca le umanizeaza. Se creaza niste legaturi, pentru ca cei care ajung acolo stau luni bune, fata de celelalte doua saloane de nou nascuti unde totul este ca pe linia de asamblare din fabrica. Cinic ce spun, dar in ianuarie 2006 asa a fost. Asa am simtit eu la momentul respectiv si nu cred ca sunt vreun milimetru deplasata.

Am iesit din spital alaptand exclusiv, cu recomandarea dr Dambeanu de a-i da numai san, cand vrea, cat vrea si de cate ori vrea. Si asa am facut. Acasa insa, nu prea a stat totul pe roze. Fata mea voma. Voma in jeturi, unele de jumatate de metru. Parca as fi avut o fantana arteziana in brate. Mereu trebuia sa ma schimb, mereu trebuia sa o schimb, cand intram in camera ei mirosea mereu a acru de la cat voma intr-o zi. Am avut nopti in care m-am schimbat de sapte ori, si pe ea de tot atatea ori. Am avut un moment in care am ramas fara haine. Haine care, dupa ce ca erau enorme pentru ea (am scos-o din spital si mai pisica decat la momentul nasterii, cu 2400), cat de multe au fost nu au fost indeajuns pentru cate episoade vulcanice a avut in decurs de 24 de ore.

Si au inceput intrebarile. Ale mamei mai ales. Oare de ce vomita atat? Dar oare pune ceva pe ea? Uita-te si tu cum atarna pielea pe ea (chiar atarna!). Cum crezi tu ca se pune ceva pe ea, daca ea vomita non stop. Oare are ceva laptele tau? Dar poate chiar are ceva laptele tau. Poate nu e bun. Nu poti afla daca laptele tau e bun? Dar poate ar trebui sa ii dam si lapte praf. Uite ce bine ai crescut tu cu lapte praf. Nu cred ca ai fi crescut la fel de bine cu laptele meu, si-asa eu eram slaba moarta, deci nu aveam lapte gras, deci mai bine ca te-am intarcat. Bine, tu esti mult mai plinuta decat mine acum, deci poate e gras. Dar poate nu e bun. Si cu ceai nu vrei sa incercam?

Intr-o prima faza, am luat un cantar. Am inceput odiseea cantariri. Progresele erau, dar nu pe placul mamei. La sase saptamani Chiti avea 3500. Tin minte asta, pentru ca mi s-au scos ochii in permanenta cat de grasa am fost eu la nastere, ca am avut 3500, ca am iesit cu fundul samd. Luase in sase saptamani 1100 de grame. Nu indeajuns. Trebuia sa ia un kil pe luna. Iar. Repetir la intrebari. Zi de zi, mereu. In top era aia: Cum vrei sa puna pe ea, cand uite cat de mult vomita. Intr-o zi am luat 15 ml de apa intr-un biberon si i-am varsat mamei pe jos. Stupoare, ca balta de 15 ml era mai mare decat toate jeturile scoase de fii-mea pe gura. Atunci s-a mai calmat mama. Dar stresul a continuat. De ce vomita? Oare e bine? Oare e bun laptele tau? Pana am bagat si lapte praf. Si l-a vomat si pe ala, cu aceeasi pasiune si frecventa. Dupa care, de ce vomita? Oare are ea ceva? E sanatoasa? Si uite asa, am ajuns la doamna Culcer. Care a venit si a ridicat tot valul ignorantei de pe ochii mei. Dupa primele intalniri cu dansa am fost ca in transa. Efectiv nu reuseam sa cuprind tot volumul de informatii pe care ea il transmitea catre mine. De aceea zic ca a fost salvarea mea, ca dupa intalnirile cu ea i-am mai dat lui fii-mea lapte praf dar numai atunci cand am vrut eu (mai plecam de acasa, eram tanara si zburdalnica pe vremea aia), si numai pentru ca nu mai suportam sa vad in fata ochilor pompa.

La sase saptamani, la controlul clasic post nastere, am stat de vorba cu doctorita mea, pentru ca eram disperata. Trecusera sase saptamani, iar sanii mei erau inca „carne vie”. Aveam momente in care laptele iesea cu sange, iar crapaturile erau de dimensiunile unor santuri. Primele clipe in care Chiti se mufa erau momente in care imi dadeau lacrimile de durere si uneori, involuntar o strangeam cu putere in brate, dorindu-mi sa termin odata cu agonia asta. La care doctorita mi-a zis: „Daca nu mai poti si vrei sa o intarci, zi-mi. Iti dau pastile si in doua zile nu mai ai lactatie. Si ai terminat cu chinurile”. Just like that. Pur si simplu. Am zis ca nu, ca nici prin gand nu imi trece, si ca eu vreau variante prin care sa imi inchid ranile, ca nu le-oi avea for ever. Abia atunci a venit cu variante. De unguente si alte cele. Dupa care la final, mi-a mai zis odata. „daca nu mai poti, nu o sa te invinovateasca nimeni, sa stii. Ai incercat nu ai mai putut. Zi-mi si iti dau reteta si te linistesti.”

Inca un hop mental de trecut. Oare cate nu ar fi renuntat dupa sase saptamani de rani si lapte cu sange? sase saptamani, cu cate opt-noua-zece alaptari pe zi care semanau cu infigerea unor pumnale in inima, in fiecare moment in care copilul tragea? Si cate nu si-ar fi zis „nu o sa ma invinovateasca nimeni, doar am incercat si nu am putut”. Cate nu si-au si zis asta, in momentul in care propria doctorita le-ar fi pus pe tava reteta cu medicamentul minune, care ar fi insemnat finalul tuturor chinurilor pentru ele?

In loc de concluzie.

Primul episod de alaptare din viata mea s-a numit Chiti si plecat de la zero (as zice de la minus, dar sa nu exagerez) si am ajuns departe. Si da, tot ce m-a tinut pe metereze a fost determinarea mea. Ca in rest am fost proasta rau, complet neinformata, gresit sfatuita si foarte rar incurajata. Dar ea, determinarea de a alapta a fost singura mea aliata adevarata in toata odiseea asta.

Si inchei aici, ca am un copil abandonat si un castron imens de boabe de fasole de curatat, cu urmatoarea vorba de duh, pe care o sa o zic iar si iar:

„Alaptarea este 99% vointa si 1% tehnica”. Doamna Culcer. 

PS: Este propria experienta. Cine vrea sa invete din ea, e binevenit. Cine vrea mai multe detalii, e si mai binevenit, si voi incerca sa raspund cat mai detaliat cu putinta. De fapt, saptamana asta ma puteti intreba orice, dar absolut orice pe tema alaptarii (si a sarcinii si nasterii). Ma puteti intreba oricand, dar in saptamana asta cu atat mai mult. Va raspund cu mare drag!

Si repet, daca cineva se simte atacat de postarile mele, din respect pentru acest blog care imi apartine, sa se abtina sa comenteze. Este vorba doar de experienta mea. Proprie si personala.