Drumul pana in salina este lung si anevoios. Trebuie sa meriti ca sa ajungi in salina. In primul rand, desi pe site-ul pensiunii se mentiona cu titlu de lauda ca este la „100 de metri de intrarea in salina”, realitatea la fata locului a aratat ca nu e chiar asa. Adica a trebuit sa inmultim cu vreo 9 suta de metri declarata virtual. Si acum, chiar daca nu mi-a fost deloc lene sa fac zilnic kilometrul ala prin soare cu copilul la purtator, le spun domnilor de la pensiune: „Rusinica! Faceti ce faceti si modificati pe site, ca unii nu sunt tineri si sprintari ca noi, si cand or vedea ca in loc de 100 de metri de fapt sunt 1000 nu o sa le pice bine”.

Problema nu era ca era drumul mai lung. problema este ca Praidul nu are trotuar decat pe o parte a drumului. Si ca trotuarul ala in afara de faptul ca este ingust (incap doua persoane una langa alta, a treia ajunge inevitabil ori in sant ori pe drumul principal la prima intalnire cu cineva din sensul opus), trotuarul este imposibil de accidentat. Si trotuarul ala este aleea principala de pelerinaj pentru cateva sute bune de oameni in fiecare zi la orice ora din zi.

Ajunsi in apropierea intrarii in mina, dam peste eternii ocupanti ai oricarui loc aglomerat: precupetii. Care precupeti sunt la fel peste tot, nu conteaza ca aici esti in secuime si eventual ai pretentii la o atitudine mai civilizata si mai occidentala. Si care precupeti pe langa zecile de sortimente de sare de baie, de mancare, lampi de sare si orice altceva cu sare, vand 100000 de kitschuri. Stiti voi, din alea de unica folosinta, cu culori care de care mai turbate si mai appealing pentru cei mici. Kitschuri la care eu una am facut alergie in toata perioada in care am stat acolo.

Impreuna cu kitschurile iti mergeau la „suflet” chiurtosii. Ii stiti voi, aia care cica sunt aia originali peste tot unde te duci. Atat de originali, ca domnisoara Chiti care are by default un stomac de fier s-a plans de dureri puternice dupa ce a infulecat unul. A doua zi a trecut impasibila pe langa ei, si nu i-au mai trebuit  de fel pana la finalul sederii.

Ajungem la autobuz. In prima zi am avut noroc de un autobuz gol, si la intrare si la iesire. Asta pentru ca in prima zi ne-am dus undeva pe la cinci  dupa amiaza. A doua zi, soc total. O imbulzeala, de parca ala ar fi fost ultimul autobuz care pleca in ziua aceea. Nu conta ca in spatele lui mai era inca unul, si ca in maxim opt minute aveau sa mai vina inca doua si tot asa. Nu conta ca te vedeau ca ai un copil in brate, nu conta ca mai ai inca doi in stanga si in dreapta. Urcarea in autobuz si coborarea din autobuz erau cosmarul oricarui om normal. Ca noi. Imbulzeala se repeta si la cele trei porti electronice, pe unde introduceai biletul. Dupa care urma coborarea. 242 de trepte la coborare si 168 de trepte la urcare. Da le-am numarat, ca nu am avut ce face.

Jos, in salina aglomeratie ca la mall pe ultima suta de metri inainte de sarbatori. Omor, mai pe romaneste. Imensitatea aia parea mica, cand te uitai la valurile umane care veneau spre tine uneori. Estimez ca erau in jur de 160 de mese, pe stanga si pe dreapta, si toate erau in permanenta ocupate. Si roiuri, roiuri de oameni pe culoare.

Inauntru ai cam de toate. Ai niste chioscuri de unde sa iei un suc sau o punga de seminte (si cred ca vand la greu seminte!), o capela foarte frumoasa (pentru mai multe confesiuni), un punct de prim ajutor, un centru de informatii, un salon mama si copilul (foarte rudimentar, dar util), o cafenea, un magazin de suveniruri, toalete, restaurant si un loc de joaca gigant pentru copii. Internet wireless si semnal maxim pe operatorii de telefonie mobila (zau, eram la 200+ metri sub pamant iar semnalul era mai puternic decat in subsolul casei mamei mele). Oamenii veniti la salina se uitau la filme pe laptop si mancau seminte. Cam asta era imaginea cea mai des intalnita, din pacate. Copii la greu. Dupa vreo doua zile, Radu a concluzionat ca marea majoritate a copiilor erau cam ca David. Mai albiciosi si mai „pufosi”, tipul clasic de care se leaga toate bolile pulmonare. Si cam avea dreptate.

Copiilor le-a placut foarte mult. Copiii oricum nu vad partile nasoale, si uneori as vrea sa mai am macar putin din inocenta lor, ca am avut momente in care m-a acrit rau de tot de la cata prostie si proasta crestere am vazut in jurul meu si mi-am facut-o cu mana mea, ca tot eu am avut de suferit, stricandu-mi buna dispozitie. Copiii au vazut mai ales toate chestiile alea roz sau verde tipator, si le-au vrut in permanenta. Si noi ne-am conformat in primele zile.

Una peste alta ma bucur ca am fost acolo si vom mai merge. Incerc sa fac abstractie de lumea din jurul meu, de mitocani si tarani, de prost crescuti si nespalati. Avem un popor grobian, care reactioneaza in cele mai multe cazuri doar la nivel instinctual.

Nu va recomand sa incercati strandul din apropierea salinei. O fi el cu apa speciala, sarata, dar credeti-ma ca in ligheanul ala sunt mai multi oameni decat apa.