Nu am mai povestit de mult despre copii si s-au adunat atat de multe informatii incat imi este greu sa mi le mai amintesc pe toate.

Despre Raducu. Raducu evolueaza de la o zi la alta. Pe la sapte luni jumate l-am cantarit de curiozitate, iar cifrele de pe afisaj mi-au dat ameteli. 10,200 kilograme. La opt luni si o zi i-au iesit in sfarsit si primii dinti, cu care a si inceput sa capseze tot ce ii iese in cale /intra in gura. Este hiper activ, nu sta o secunda locului, la propriu, pentru ca si atunci cand ii schimb scutecul este o adevarata odisee, eu trebuind sa il alerg prin tot patul. Daca nu e in pat cand il schimb si e pe canapea, de exemplu, se arcuieste tot, se intoarce in niste pozitii imposibile, iar eu trebuie sa fac scamatorii ca sa ii pot lega scutecul intr-un mod cat de cat de bun simt. Daca ma aude cineva vorbind despre Raducu ar putea foarte usor trage concluzia ca ma plang degeaba, ca habar nu am ce inseamna sa cresti un copil si eident ca sunt o ucenica in ale mamiciei si inca una varza. Aproape ca nu ii mai facem fata. Cand spun ca este hiper energic chiar asa este. Daca pe David il puneam in fundulet pe jos iar el se juca cu jucariile linistit, Raducu face 20 de intoarceri pe minut. In clipa asta este in fund, in urmatoarea este doi pasi mai incolo, in patru labe, iar in urmatoarea clipa este alti doi pasi mai incolo, iar in fund. Este izvor nesecat. Nu sta locului nici la san. La san trebuie sa se traga de picioare/ciorapi/pantaloni sau sa ma apuce pe mine de fata, par, nas, gura, ochi, cercei (pe care nici nu ii mai port de altfel, dupa ce mi i-a smuls de patru ori pana acum). Se linisteste abia in secunda in care adoarme, pentru ca si in minutele premergatoare adormirii el mai trage de ceva sau mai cauta sa apuce ceva (de regula la adormire se trage de propriul par – si chiar are o zona la ceafa, unde parul e mai rar). Din spirit de autoconservare am ajuns nu stau cu parul decat prins in coada, inclusiv cand dorm.

Pe cat de energic este pe atat de vesel este. In permanenta rade, chiuie si vorbeste. Spune ceva gen „ta-ta-ta-ta”, uneori pe un ton mai jos, mai grav, alteori pe note inalte. Cand ma vede, fata i se transfigureaza si incepe sa dea din brate frenetic de i se zguduie tot corpul.

In Turcia a impartit bezele in dreapta si in stanga, tuturor turcilor si turcoaicelor care l-au asaltat. Am un imens respect pentru poporul ala, care este atat de deschis si de protector cu bebelusii si cu copiii mici, cum nu am mai vazut. Oamenii veneau efectiv in valuri peste el, ii vorbeau, il ciupeau de picioare sau de falci, ii zambeau cu toata gura, iar el le oferea cele mai deschise zambete de care putea fi in stare.

Cu diversificarea stam comme ci – comme ca. Pentru ca fructele le devoreaza dar legumele sunt o piatra de hotar cam imposibil de trecut peste. Am inceput diversificarea cu avocado simplu si l-a iubit instant. Am niste fotografii, cu el manjit tot pe fata, maini, bavetica si haine, cu mainile bagate in castron. Tot verde. Verde crud si sanatos. Acum mananca aproximativ 160-200 de grame de fructe la o masa. A gustat din mar, banana, mango, pepene rosu, nectarina, piersica, para, pruna, portocala, mandarina.

Cu legumele, alta mancare de peste ca sa zic asa. Tragedie totala, pentru ca din momentul in care le simte gustul incepe showul. O panoplie de strambaturi, grimase, extrem de elocvente pentru cat de „cah” i se par lui legumele. Nu stiu ce sa ii fac. Nu vrea sa manance bucatele, cum simte in gura o bucatica care trebuie mestecata cum isi face senzatii de voma. Si aici bifez si copilul numarul trei care este si va fi dependent de mancarea pasata. Pe de alta parte nu vad nimic rau in asta, si la fel ca si in cazul eliminarii scutecului atunci cand e copilul pregatit. Mancarea tot mancare e, chiar daca intra in gura sub forme diferite. Aseara a gustat pentru prima data din iaurt, iar primele semnale sunt mai mult decat pozitive, ca l-a plescait cu o placere evidenta.

Cu somnul. Eheheheeeee, aici e beleaua belea. Mare de tot. Ziua nu am probleme, este cel mai cuminte copil, doarme trei reprize (pana acum o luna avea patru reprize, dar odata cu inaintarea in varsta una din ele a fost eliminata) de cate o ora jumate – doua. Insa noaptea este o tortura, iar eu am ajuns undeva la ultimele mele resurse de rabdare si oboseala. Nu cred ca am fost in viata mea mai obosita si mai epuizata, iar uneori nu stiu cum de mai reusesc sa ma ridic din pat si sa incep o noua zi. Stiu ca suna foarte teatral ce spun, insa realitatea asta este. Fara ocolisuri, fara infrumusetari sau exagerari. Am ajuns la concluzia ca privarea de somn este poate cea mai eficienta metoda de tortura, si ca dupa ce chinui un adult timp de cateva luni asa, apai acel adult poate fi in stare sa spuna orice, sa faca orice numai ca sa capete o noapte de somn neintrerupt.

De ce vorbesc asa? Pai in fiecare noapte se atinge un nou maxim istoric, in fiecare noapte este mai rau si mai greu ca in noaptea precedenta. Am ajuns la noua treziri pe noapte, la cate trei treziri intr-un interval de 70 de minute. Am ajuns sa vad ceasul in toate configuratiile posibile. Am ajuns sa ma trezesc, sa am senzatia ca am dormit o ora si de fapt sa treaca doar zece minute. Nu stiu de ce se trezeste atat de des, ma depaseste, insa eu spun cu mana pe inima ca nu mai pot. Sunt deja mai bine de trei luni in care am ajuns de la o trezire pe noapte si reprize de cate cinci-sase ore de somn legate (Oh, Doamne, ce lux era!!) la opt-noua treziri, intr-un interval de la 11 noaptea la opt dimineata. Iar eu sunt singura care se ocupa de asta, pentru ca evident vrea sa suga. Am incercat, Radu saracul a incercat sa il preia el, insa mai rau am facut, pentru ca nesimtind sanul in gura s-a trezit. Iar beleaua a fost pe masura, a stat copilul o ora jumate treaz, in mijlocul noptii si s-a jucat sau s-a zvarcolit prin pat, iar noua ni s-au scurs ochii umflati de somn pe langa el. Am momente in care simt ca am ochii plini de nisip, atat de tare ma ustura fiecare clipire. Corpul imi este atat de greu, de obosit incat ma doare fiecare particica din el. Iar mintea. Ah, mintea imi joaca feste, gura vorbeste fara mine. Se spune ca noaptea este un sfetnic bun. Ei bine, eu noaptea ma transform. Intr-o mica bestie, acida, rautacioasa si epuizata.  Care ar da orice ca sa doarma. Iar ziua nu sunt cu mult diferita.

Si nu ne permitem sa il lasam in patul lui, pentru ca invariabil ajungem la urlete. Si mai avem inca doi copii, pe care nu vrem sa ii trezim si care sunt exemple in materie de dormit noaptea. Copii ce dorm, din momentul in care ii pui in pat si pana a doua zi dimineata, fara sa se trezeasca o secunda.

Sunt o walking zombie. Nu stiu cata lume ma poate intelege, stiu cateva mame, care trec prin perioade similare si cred ca se regasesc intrucva in descrierea de mai sus. Nu stiu ce sa ne facem, nu stiu cat de departe sunt de „melting point”, insa am decis sa introduc cateva schimbari in programul de noapte. Asa, mai drastice.Pentru ca am ajuns sa ma apuce groaza cand vine seara.

Ca si interactiuni cu fratiorii mai mari totul decurge de minune. Pe Chiti o soarbe din priviri, i se poate citi admiratia in ochi, insa pe David il urmareste cu maxima atentie. Nu stiu daca constientizeaza ca David este baietel ca si el, insa toata atentia, apropos de actiuni, miscari si gesturi, este pe fratiorul lui.  Ma bucur ca spre deosebire de fratele lui care nu a gustat nici o clipa in tarc, el sta (vorba vine sta, mai exact misuna) si se joaca cu jucariile. De fapt, sunt singurele minute in care pot spune ca este „linistit”. Repet, e o figura de stil, pentru ca la finalul sesiunii de „stat”in tarc, totul este ravasit si intors pe dos, inclusiv patura care e pusa pentru amortizarea cazaturilor.

Este pasionat de cabluri, de prize (oh, boy!) si a inceput sa misune prin casa in patru labe. Jucaria preferata se pare ca este „Burtica”, un catel vorbitor de la Fisher Price, pe care noi il avem in dublu exemplar, in engleza (de la Chiti) si in romana (de la David). Cel in engleza este insa favoritul, si reactioneaza extrem de bine la cantecelele in engleza. Sincer, recomand catelul ala oricui, este absolut genial, si de cursa lunga, avand in vedere ca pe unul il avem de aproape sase ani iar pe al doilea de vreo doi ani jumate.

Este lipiciosul familiei, insa isi manifesta dragostea asta excesiva cel mai mult cu mine. Pe mine, cum ma prinde, ma apuca cu mainile dupa gat, si le infige in pielea mea, si cu gura deschisa, ma mozoleste pe toata fata. Daca apuca o zona mai moale, gen obraz, incepe si suge din ea cu nesat, dupa care se departeaza un pic, se uita in ochii mei si incepe sa chiuie. Sentimentul este incredibil, pentru ca nici unul din cei doi frati mai mari nu a facut asa ceva vreodata. Si nu o face de ieri de azi, adica nu e o actiune pe care a inceput-o sa o faca de cand a devenit constient de rolul meu major in bunastarea lui. Asa face de cand il stiu eu iesit din burta mea. Si daca la inceput am pus mozoleala asta pe seama foamei, acum imi este clar ca este gest de tandrete si dragoste, si nu are nici o legatura cu foamea. Raducu este „Radu mamii”, intr-un mod mai mult decat evident.

Nu stiu ce sa mai spun, repet, sunt multe informatii adunate, nu am mai scris de mult de nici unul dintre copii, nu am timp, nu am energie si nu mai am rabdare. Ce am, insa, am un laptop pe moarte, facut bucati. Opera mea.