Linsajul virtual

Cred ca am inceput acest post de peste zece ori. Am scris trei randuri, am sters. Mai intai mental, acum si din tastatura. Nu stiu cum sa incep, si nu stiu cum sa continui si nu stiu cum sa spun in asa fel incat sa nu ajung si eu intr-o pozitie similara. Aceea de a fi aproape linsata „virtual”. Nu stiu cu ce sa incep acum. Cu textele care vorbesc despre mame bune si mame rele? Cine stie ce e aia mama buna si cine stie ce e aia „mama rea”? Cine are curajul sa judece o alta persoana, prin prisma propriilor experiente. Din punctul meu de vedere, o „mama rea” este cea care si-a lasat fata sa moara de foame si de dor. Insa nici asa, nimeni nu imi da dreptul sa o judec, sa ii judec actiunile, de ce a  ales aceasta cale. Ma doare enorm cand vad cum ne asmutim una pe cealalta, noi, „mame bune”, ne judecam imediat, ne umflam in pene, care este mai dedicata, mai prezenta, mai „mama”, mai atasata, mai purtatoare, mai bio. Incercam sa aratam tuturor cat de minunate, perfecte, extraordinare, fantastice si sfinte suntem noi. Si de ce oare? Cand singurul are dreptul si care ne va judeca peste o perioada de timp este propriul nostru copii/sunt proprii nostri copii. Ce incercam sa dovedim? Ca suntem mai buni decat parintii nostri? Ca suntem parinti acum si pentru copiii nostri si pentru copiii din noi? Compensam? Umplem goluri? Cui incercam sa dovedim? De unde atata inversunare? De a face lucrurile bine pentru noi, da, mi se pare perfect normal si natural....