Eu si machiajul. Baba si mitraliera.

Am 34 de ani si sunt complet afona in ceea ce inseamna „a ma machia”. Nu ca as fi vrut vreodata sa arat precum arata don’soarele de la magazinele de beauty din tara noastra, care zici ca isi zugravesc fata nu casa. Nici nu mi-am dorit sa fac parte din categoria celor care nu ies fara un makeover total nici macar pana la paine (dupa cum umbla vorba). Dar mi-am dorit ca din cand in cand sa am ochii mai mari, tenul mai uniform, obrajii mai imbujorati si genele mai lungi (si da, suspin la vederea manechinelor pe FTV sau a operelor lui Abagiu din Elle, chiar daca stiu ca in primul caz e vorba de ore multe de munca iar in al doilea e mult, mult  photoshop involved) Am tone de farduri, investesc in ele de cand ma stiu (a se citi din liceu), care de care cu nume mai sonore (aka Dior si similare). Toate nuantele, posibile. Am fonduri de ten, pudra, rimel(-uri), anticearcane, iluminator, creioane dermatografe (de ochi, de sprancene), blush-uri, farduri compacte sau sub diverse forme si stari de agregare. Tot ce vrei. Si toate stau si zac si se invechesc in sertar. Si nu pentru ca m-a prins mamicia si uite ca stau acum in casa si nu ma mai machiez. Neah. Nu ma machiez ever. As in „niciodata”.  Tot de cand ma stiu eu. Le cumpar, nu ma pot abtine, le testez cand ajung acasa, cu toata speranta ca acum uite am noroc si poate imi sta bine cu culoarea asta. Si evident ca nu se intampla asa. Ceea ce imi imaginez eu...