Ultimele luni au fost extrem de pline de evenimente. Au fost „life changing”, ca sa zic asa. Am invatat lectii pe care nu credeam ca le voi invata vreodata.

Sunt deja luni intregi cand nu cred ca a fost zi in care sa nu plang. Undeva ascunsa prin casa, singura, sau poate cu Radu la san. Am plans de furie, de neputinta, de nervi, de frustrare, pentru ca fiecare referire la Bibi asta trezea in mine. Furie si frustrare ca un copil este in situatia lui, ca o mama este in situatia Loredanei. Frustrare ca nu pot face ceva, ca nu pot face mai mult, ca nu am cum sa fac mai mult si asa mai departe. Am plans, si am facut-o pe bune, si de multe ori am vrut sa vorbesc, am avut niste momente in masina cu Radu, cand ne intorceam de la Glodeanu, cand pur si simplu am tacut, ca nu vocea nu mai putea trece de lacrimi. Nu cred ca am plans in viata mea cat am plans pana acum, si nici nu mai vreau sa o fac vreodata.

Consumul meu sufletesc a fost uneori mai mult decat insuportabil si nu cred ca ma voi mai putea implica in ceva asemanator vreodata. Si totusi, fata de chinurile prin care trece Loredana in fiecare zi, sunt nimic.

Nu am crezut vreodata ca voi demara toata campania asta, si, cu toata sinceritatea, nu am crezut vreodata ca voi ajunge sa zic ca s-au strans toti banii. Pemisista, lipsita de incredere, spuneti-i cum vreti. Nu am crezut ca am parghiile necesare sa fac asta, cunostintele si puterea. Am pornit pe genunchi, efectiv, si am ajuns unde am ajuns. Si asta datorita unui singur lucru: umanitate. Nu am crezut ca om cu om, lumea s-a mobilizat si putin cate putin, am ajuns sa adunam suma asta uriasa. Ca om care a fost in mijlocul campaniei, imi pot da seama de magnitudine dar mai ales de marea de oameni care a ajuns sa fie implicata in strangerea banilor. E incredibil, si mie mi-a schimbat complet parerea despre notiunea de  „contributie individuala”. In absolut orice zona a vietii sociale, de la o campanie umanitara, pana la votul in alegeri. Fiecare contam. Atunci cand vrem sa schimbam ceva, fiecare contam.

Dragii mei, azi Loredana a anuntat ca s-a strans toata suma de bani. E incredibil si va multumesc pentru asta. Tuturor care ati donat, ati depus efort, ati creat, ati muncit, ati pregatit, ati gatit, ati cusut, ati impachetat, ati vandut, ati carat, ati ajutat. Ati facut enorm de mult. Ati dat o sansa, o mare sansa. Ati creat premisele pentru ca Bibi sa se faca bine. Ati pus bazele, ati creat fundatia. De acum inainte incepe greul pentru Bibi, insa datorita voua, greul asta este posibil.

„…sa gasiti timpul sa apreciati bucuriile simple dintr-o simpla zi ca strigatul de bucurie al copilului tau cand te intorci de la servici sau mirosul unei mancari calde. Asta inseamna fericire.”


Da, eu asta fac. Daca asta faceam inca de cand s-a nascut Chiti, insa la alt nivel, de cand ii stiu pe Bibi, pe Loredana si pe Bogdan, toate cuvintele de mai sus au alta conotatie. Si incerc, pas cu pas sa ma schimb si pe mine, sa ma bucur cu adevarat de absolut toate nimicurile vietii, de lucrurile marunte, de la o zapada inoportuna la un zambet de copil. Sa vad doar partea frumoasa a vietii, iar pe aia mai putin frumoasa sa incerc sa o modelez si sa o schimb. Evident ca nu imi iese mereu, insa ma straduiesc. Ii multumesc Loredanei pentru omul care este, pentru mama care este, pentru toate sfaturile pe care mi le-a dat pana acum, pentru taria pe care o are, pentru rabdarea si optimismul ei. Ii mai zic si La multi ani, pentru ca azi e ziua ei. 


Am plans si azi. Insa azi, asa cum am mai facut-o in cateva dati, am plans de bucurie. Recunosc, e eliberator. 


Deci, bucurati-va de ce aveti langa voi. Bucurati-va de zorii de ziua, de tramvaiul din statie, de ghivecele de pe palier. De casca de bicicleta, de un strudel cu mere. De 1000 de „mamaaaa”, de 100000 de „nu vreau”. Viata e atat de frumoasa, atat de pretioasa si atat de unica. Savurati-o. Si luptati mereu. Astea sunt lectiile lui Bibi si ale Loredanei.


Si cu toata sinceritatea, cand va plangeti ca viata e grea, sau e de „rahat”, sau ca nu puteti face una sau alta, sau ca lucrurile nu merg pe masura asteptarilor, ganditi-va ca sunt oameni care duc razboaie mult mai grele. Bibi si Loredana sunt printre ei. Si o fac cu o demnitate, o decenta si o seninatate care pe mine m-au invatat sa fiu mult mai umila si sa vad mai clar ce conteaza cu adevarat.


Cam atata pot sa spun. In rest, voi fi alaturi de ei, la fiecare pas, chiar daca voi mai plange, vreau ca de acum inainte sa o fac doar de bucurie. 


Deci, s-au strans toti banii, mai avem pana la finalul lunii februarie numarul de telefon de la Romtelecom, va sfatuiesc daca aveti cum sa il popularizati in continuare si eventual sa dati un apel. Bani oricum trebuie pentru alte investigatii, trebuie pentru cele sase luni post transplant, si chiar daca nu vor fi cheltuiti, vor fi donati catre alt copil.


La multi ani, Lore!