The Artist.

E genul de film care isi merita toate premiile pe care le-a primit. Si e ceva vreme de cand nu am mai vazut un film de Oscar in adevaratul sens al cuvantului, mai ales daca ne uitam la ultimii ani. Recunosc, inca nu mi-a trecut dezamagirea de la alegerea lui „Slumdog Millionaire” (plin de clisee cap-coada) in defavoarea lui „The curious case of Benjamin Button„. Sau anul urmator cand nu aveai ce sa alegi. Hurt Locker si Avatar, my ass.

Dar „The Artist” merita tot. Si mai mult decat atat.

L-am sorbit de la prima scena si pana la ultima, cand primul impuls a fost sa ma ridic in picioare si sa aplaud. Cineva din sala chiar a aplaudat incetisor.

E al doilea film pe care il vad in acest weekend in care atentia la detalii este definitorie. Da, este mut, ar fi fost clar vaduvit daca NU era mut Da, este alb negru insa este mai plin de viata si de culoare decat daca ar fi fost color. De altfel, inclusiv in fotografie se stie ca este mult mai usor sa fotografiezi color decat alb-negru.

Muzica este superba, iar mica intrerupere de/cu sunet (pentru ca exista!) este perfect plasata in cursul povestirii si nu face decat sa iti doresti ca filmul sa revina la starea lui initiala. Este o descriere perfecta a perioadei, costumele sunt fantastice (rochiile lui Berenice Bejo sunt 100% actuale si to die for – literalmente – de fapt ea este to die for, de la zambet, privire, sani, picioare si pana la felul in care joaca, fluiera si danseaza!!!), machiajul actritei este demential. Cat despre Jean Dujardin, nu mai am cuvinte, nu va spun decat sa mergeti sa il vedeti. Rar mi-a fost dat sa vad un om cu asemenea zambet si cu atata expresivitate.

Un Oscar recunosc ca ar fi meritat si catelul, care este genial pe tot parcursul filmului.

Deci, da, nu am plans la filmul asta (in nici un caz ca la Benjamin Button unde am bocit cap-coada – recunosc ca eram si gravida in opt luni cand l-am vazut), nu am fost nici ravasita asa cum am fost la Inception, insa am plecat cu asa o stare de bine, de incantare si de joie de vivre, incat abia astept sa mai vad o data filmul.

Pentru ca asta il caracterizeaza pana la urma. „Joie de vivre” in stare pura, iar expresia i se potriveste ca o manusa, avand in vedere si nationalitatea protagonistilor.

Si la final, pentru cei care poate nu inteleg de ce trecerea de la filmul mut la fimul cu sonor a fost atat de tragica pentru unele staruri ale filmului mut, la final se aude si vocea lui George Valentin, eroul filmului, intruchipat de Jean Dujardin, care spune „Cu placere – With pleasure” cu cea mai proasta dictie posibila: „Uiz pejar”.

Iar Jean Dujardin imi aminteste de toti barbatii fatali ai Hollywood-ului acelor ani, in frunte cu Clark Gable. Frumosi barbati!

Go see the movie, guys!!!