Saptamana trecuta a fost ocazie pentru mine sa relationez cu multi parinti. Reactia generala la aflarea faptului ca am trei copii a fost: „Wow, si cum faci fata?”. Well, noua nu ni se mai pare ceva asa „wow”, poate pentru ca suntem prea in interiorul fenomenului si oricum deja ne-am obisnuit. Nu pot spune ca avem si o rutina, ca ceea ce se intampla la noi in casa este departe de a se incadra in vreun tipar sau in o rutina in adevaratul sens al cuvantului, insa suntem pe undeva pe acolo.
Si totusi, cum ne descurcam? Pai in primul rand suntem la fel de implicati amandoi. Uneori poate prea implicati :) dar asta nu poate fi decat bine pentru copii. Timpul in care suntem cu copiii este dedicat exclusiv lor. Nu ne mai ramane timp si pentru altceva sa fiu sincera, iar timpul nostru petrecut in doi este undeva dupa 12 noaptea (pana pe la doua cand da Raducu prima trezire, asta in noptile bune) sau cand mai reusim sa adunam armata de bunici si sa evadam pret de cateva ore.
Nu e usor, insa unul din cele mai importante aspecte este faptul ca privim aproape totul ca o joaca. Da, ne jucam, ne jucam si iar ne jucam. Si este fantastic sa stai uneori si sa ii privesti pe toti trei jucandu-se, sa vezi pe Rebecca asumandu-si rolul de mamica (mama, mama si ce ii place sa le tina teorii baietilor, si sa le explice cate in luna si in stele!), pe David care explica in legea lui si pe limba lui, asa inca stalcita tot ceea ce face si pe Radu, care Radu, sta cu ochii maaaaari si inregistreaza fiecare miscare a fratilor sai mai mari. Ne batem cu plusurile (Andreea, crocodilul de la tine este cel mai iubit plus din casa noastra!!!), umflam baloane, cantam, dansam. Si dansam. Si iar dansam. Care dans se intampla ceva de genul: eu in mijlocul sufrageriei, stand pe covor, iar ei fac ture in jurul meu, chiuind si tipand de aproape nu se mai aude nici muzica, care muzica este data undeva spre maxim. Si fac ture pana ii vezi ca incep sa le cedeze picioarele, semn ca au ametit. Eu oricum sunt ametita inca de la primele ture de la atata orbitat in jurul meu. Dupa care se arunca pe covor, pe spate si trag cate un „aaaaah” de relaxare si isi trag sufletul putin. Pana la urmatoarea tura.
Ah, daca aveti probleme cu zgomotul, nu faceti mai mult de un copil, zau. In casa la noi nu este liniste. Daca nu se vorbeste, se chiuie. Daca nu se chiuie, se tipa. Daca nu se tipa, se urla. Daca nu se urla, atunci e belea, ca inseamna ca se plange. Ceea ce evident ca se intampla des. Pentru ca pe cat de mare este dragostea dintre ei, pe atat de mare este si dragostea de sine, iar echilibrul si armonia se pot strica intr-o singura clipa, si se si strica deseori, daca cel putin doi dintre ei realizeaza ca vor in aceeasi secunda acelasi lucru. Ce iese? Haos. Urlete, tipete, palme, tras de par, obiecte in capul fratilor (si de regula cele mai multe chestii in cap si le ia Radu, pentru ca e cel mai scund). „Maaaaamiiiiii! David mi-a luat…….”. „Taaaaaatiiiiiiii, Chita a dat nah in Dada” (n. trad.: Rebecca a dat in David). Lacrimi. Unul ia mezinul si il mufeaza (evident, we’re talking about myself), unul ia mijlociul si ii linisteste nervii inflamati (that would be Ubi) iar Chiti ramane undeva intre mine si Radu, si incercam sa ii explicam pe intelesul ei ce sa nu mai faca si mai ales ce sa faca pe viitor. In general, ce intra pe o ureche iese instantaneu pe cealalta, asa ca sunt toate sansele ca zece minute mai tarziu totul sa se repete, si sa nu mai iesim din bucla asta pana la culcare. Insa, noi speram ca toata teoria noastra si toate sfaturile noastre s-or sedimenta acolo, si la un moment dat vor incepe sa iasa la iveala.
O iesire petrecuta in urma cu trei zile, in seara meciului Franta cu Anglia ne-a linistit complet. Trei ore cat am stat la terasa nu am facut altceva decat sa alergam dupa ei, sa ne bagam in nisip, sa ii pazim sa nu cumva sa intre cu capetele in vreun colt de masa, sa pazim obiectele aflate pe masa noastra, de mainile curioase ale lui Raducu si ale lui David. Si sa satisfacem capriciile domnisoarei. Radu a apucat si el sa vada cam jumatate de meci, stand la masa linistit, restul fiind privit cu un ochi la copii si un ochi la ecran. Si cu toate astea a fost distractiv, pentru ca efectiv erau spectaculosi in toata misuneala lor. Si nimic nu imi place mai mult, ca atunci cand ii vad asa plini de energie, agitati, curiosi si exploratori.
Recunosc ca ar trebui cumva sa incep sa am un program mai clar, sa ii duc pe la un inot, la un sport, ceva, orice care sa mai stoarca nitel din energia asta pe care o au, insa nu mai avem noi energie si de asta.
Momentele noastre mai linistite sunt cand punem cate un film, si aici puteti sa spuneti orice, eu una cred cu toata puterea in rolul educativ al TV-ului. Atata timp cat tu ca parinte controlezi ceea ce vede copilul. La noi nu e TV-ul, e DVD-ul. Iar David de exemplu stie pe de rost cam tot ceea ce inseamna filme de lung metraj de desene animate scoase in ultimii zece ani. Favoritul lui este Wall-E, si este binecunoscuta pasiunea pe care a avut-o pentru Eva, care a fost pe buzele lui luni intregi. Pe muzica din desenele animate au inceput sa danseze, si ganditi-va numai ce coloane sonore superbe sunt pe Gnomeo&Julliet, sau, again, Wall-E (mai ajos aveti melodia mea favorita din Wall-E). Rebecca a invatat pe de rost baletele lui Ceaikovski cu Barbie. Well, da, e Barbie, dar Barbie a pus bazele culturii muzicale a fie-mii la nici trei ani.
Mesele noastre sunt alt deliciu. Pentru ca noi roim in jurul lor, fiecare vrea cate ceva, fiecare vrea altceva decat celalalt, fiecare vrea instant, unul bodogane in permanenta („lui David i-ai pus mai mult si mie mai putin”) altul zice ca vrea, dupa care impinge farfuria, iar al treilea vrea totul pe masuta lui, ca apoi sa le arunce in cele patru zari, iar saraca ma-sa sa stranga toate proiectilele aterizate pe podea, inainte sa vina fratele mai mare si sa le faca afis. Va intrebati daca mai apucam sa mancam? Pe bucati. Infulecat rapid, in doua picioare, cate o imbucatura infulecata printre doua serviri. Intelegeti acum de ce sunt trasa prin inel, da?
Da, suntem obositi. Da, am zile cand realmente, dupa nopti intregi nedormite, fragmentate si tocate, nu imi vine sa ma ridic din pat dimineata. Am zile cand nu sunt cea mai friendly cu putinta, iar Radu simte cel mai bine ce tepi ascutiti pot avea. In noptile alea nedormite, de la epuizare ma transform intr-un mic monstru care scoate pe gura flacari si vorbe mai putin frumoase. Sau si mai grav, am nopti in care nici nu imi amintesc ce am facut/spus. Cu toate astea, iau fiecare zi asa cum e, Radu la fel si cred ca nici nu mai putem trai altfel decat in acest iures nebun.
Nu imi pot imagina viata altfel. Este atat de frumos! E atat de greu dar atat de frumos! Sunt geniali, asa agitati cum sunt. Sunt perfecti, asa imperfecti cum sunt. Si faptul ca in fiecare clipa constientizam miracolul pe care il reprezinta fiecare dintre ei, ne face sa trecem peste toata oboseala, peste toate celelalte probleme, peste lipsuri si sa ne bucuram de fiecare moment cu ei.
De la toamna intram intr-o alta etapa a vietii noastre. Rebecca va merge la scoala, David va merge si el la gradi, la Missh a lui Chiti pe care o iubeste la nebunie iar acasa vom ramane doar cu junior. Vor fi multe schimbari la noi. Dar pana atunci, avem lunile de vara la dispozitie, sa ne facem de cap asa cum stim noi mai bine.
Pana la urma asta este reteta a „how do we do it”. Carpe diem, to really enjoy fiecare moment petrecut cu copiii. Sa te joci, sa te joci cu adevarat. Sa faci focus pe ei si doar pe ei. Si totul devine muuuult mai usor.
Bogdana, creca, pe langa urechile rezistente la „inalte”, iti trebuie o casa, nu un apartament. Noi stam la casa si, cand merg cu el la mama si dnaseaza si chiuie si deschide usa si zbiara dupa mine pe scari „maaaaamiiiii!!” mi se ridica tot parul in cap, gandindu-ma la bietii vecini. Acasa, sunt relaxata complet. Cin’ sa se planga, mai ales ca intr-o parte vecinii ni-s rude, iar in cealalta nu sta nimeni :D?
Then again, stau si ma intreb cum reuseau oamenii inainte. Da, copiii nu primeau atata atentie, insa bunica sotului meu a crescut 6! Pai, numai sa speli/calci/faci de mancare pt 6 si nu-ti mai ramane timp de nimic.
Ah, pai si noi suntem relaxati. Noi suntem la ultimul etaj, sub noi sta o doamna in varsta, o bomboana de femeie, care ne zambeste mereu si zice ca avem niste copii cuminti (atat de cuminti ca se simte podeaua miscandu-se sub picioarele lor cand ii apuca tropaiala), iar la parter iar sunt niste vecini in varsta, cu probleme de auz. Plus, in casa vecina am eu niste „prieteni” care mai dau petreceri, deci orice galagie facuta de ai mei este binevenita :)))
ok, io ma las de scris in blogul meu…scrii prea bine despre ce se intampla la noi in casa :))), dau si eu cate un share :))))
Dar una peste alta, este ca noi suntem cele mai bogate, asa cu haos, cu ne-rutina, cu oboseala noptilor pierdute la capataie mici si cu vise urate, cu alergat in 3 directii in acelasi timp, cu toate aceste aspecte pe care unii, nu zic care, le considera de neconceput si de nesurmontat…
PS: se pare ca tu o sa ramai in continuare cu mezinul acasa, eu din toamna ma intorc la serviciu, in conditiile in care ne si mutam de la curte la bloc… so, iti dai seama ce funny va fi la noi de la toamna?!?!
Catrinutza, eu m-am cam intors la munca, de voie, de nevoie… Mai mult de nevoie, ca sa fiu sincera. Deci cand ajung acasa la cinci sunt luata de proaspata (de fapt si eu si Radu suntem luati de proaspeti) desi uneori ma cam preling :)
Deci se poate si mai „rau” :))…inseamna ca inca stau bine daca mai am „liber” pana in octombrie. Huzurie curata, neica, huzurie curata. Sa te intreb si eu cum faci seara cu trei?!?! :))))))))))
Vorba lui niche, maica: JUST DO IT! :)))
Asa si noi.
Hugs. I KNOW. :)