Prin februarie 2005, tatal meu a fost diagnosticat cu hernie de disc. Una serioasa. Avea de ales intre operatie aici sau „afara”. Fara a sta pe ganduri, a ales Heidelberg, Germania. Pasii au fost simpli. Au fost trimise documentele medicale, a primit inapoi cu o repeziciune fantastica acceptul, cu o propunere de programare, detaliile financiare, termenii contractuali si descrierea procedurii. Intr-o zi de duminica si-a luat zborul spre Germania, urmand ca a doua zi sa aiba o intalnire preliminara cu chirurgul.

Daca la noi „intalnirea” inseamna sa introduci plicul iar doctorul sa te asigure ca „esti pe maini bune”, acolo intalnirea a insemnat o ora si jumatate de discutii. In care tatalui meu i s-a explicat in amanunt toata operatia, ce se va intampla, toate detaliile, i-a fost prezentata echipa care avea sa il opereze. De catre chirurg, in biroul lui, plin de ursuleti de plus primiti de la pacienti (ulterior tatal meu i-a cumparat si el unul), intr-o atmosfera calda, si informala.

Operatia a fost extrem de dificila, a durat mult mai mult decat estimasera medicii, insa a reusit.  A doua zi dupa ce a fost transferat in rezerva (care avea undeva in jur de 50 mp) a primit micul dejun. Nu zeama de legume chioara. Ci a primit oua, sunca, unt, cascaval, marmelada, fructe, cafea si miere. Pe alese. A stat in spital in jur de cinci zile in care a urmarit sub ochii lui un spectacol in care fiecare isi face treaba la perfectie, de la femeia de serviciu la seful clinicii.

Cam asta as vrea sa vad intr-un spital din Romania.

Si as mai vrea sa vad multe. Experienta recenta, foarte recenta, dureroasa si cu totul traumatizanta prin care am trecut alaturi de niste oameni dragi mie, mi-a aratat fata cea mai urata a sistemului medical din Romania: oamenii. Doctorii care in loc sa se documenteze, sa se informeze si sa rezolve situatii critice, prefera sa „se spele pe maini” si sa plaseze copilul de la unul la altul. Lipsa totala de interes, lipsa totala de empatie si intelegere. La asta se adauga lipsa aparaturii si a dotarilor necesare pentru cazurile grave sau speciale. E aberant si inadmisibil sa dai zeci de telefoane la peste 5 spitale din Capitala pentru a face rost de un aparat care ar trebui sa existe in oricare din ele. E inadmisibil sa nu poti alege intre privat si stat, pentru ca nici un spital privat nu ofera conditii pentru transfuzii. Si lista e enorm de lunga.

As vrea sa vad spitalul din tara asta in care medicii sa fie ei interesati sa studieze, sa acumuleze informatii noi, tehnici noi, metode noi, sa fie deschisi si atenti meeu la ce e nou, dornici sa absoarba si sa evolueze spre binele lor, dar mai ales al pacientilor. In care conducerea sa fie interesata sa investeasca in acesti oameni. As vrea sa vad acel spital, privat, unde cazurile grave sa fie primite, si sa nu existe varianta „nu putem face”.

Ah, si nah, daca tot m-am pornit, as vrea sa vad intr-un asemenea spital, cezariene facute doar in cazurile in care se impune o asemenea interventie.

Daydreamer sau poate nu. Pentru ca exista o retea care isi propune mare parte din ce am scris eu mai sus.

Voi ce ati vrea sa vedeti intr-un spital? Va invit la discutie aici.

Mai mult, aveti posibilitatea de a spune direct celor de la Regina Maria (pentru ca ei sunt cei care vor sa schimbe multe prin inaugurarea noului centru din Baneasa) ce va doriti voi de la un spital dedicat  exclusiv femeilor si copiilor. Completati chestionarul, fiecare raspuns poate schimba ceva. Plus sunt si niste premii atractive acolo :)

Si era sa uit. La invitatia celor de la Regina Maria, am onoarea de a face un tur in noul Spital Baneasa, ce se va inaugura la finalul lunii, dedicat femeilor si copiilor. Atunci voi avea ocazia de a purta o discutie pe teme de sanatate, dotari si servicii cu managementul si echipa de doctori de acolo. Mi-ar placea, ca pe langa lista interminabila de intrebari pe care le-o pregatesc eu, sa imi dati si voi cateva intrebari, iar eu promit ca vin cu raspunsurile. Va astept!