Pai deocamdata nu prea este :) adica poate inca nu realizez, asa ca de-aia tin sa scriu postarea asta si sa ma intorc la ea peste vreo cateva saptamani si sa vad cum am evoluat in perioada scursa.
A trecut si prima zi, a trecut si sedinta cu parintii, a trecut si a doua zi, acum suntem in a treia si Rebecca este incantata. Momentan, pentru ca saptamana asta este de acomodare, nu fac lectii, nu primesc teme acasa, orarul este o mare necunoscuta, si tot ce fac patru ore este sa se joace (a se traduce desen, lucru manual si chestii din astea).
Si noi am supravietuit primei sedinte cu parintii, si pot sa spun ca ne-a placut. Ne-a placut ca in toate sedintele care vor avea loc de acum inainte se vor discuta doar aspecte organizatorice-administrative legate de bunul mers al clasei. Nu se vor discuta situatii scolare, care ce a facut, cine e rau si cine e bun. Astea, dupa cum a spus doamna invatatoare sunt subiecte care trebuie discutate doar in consultatiile private cu parintii. Care vor fi si alea, o ora pe saptamana, la cererea parintilor. Mi se pare cel mai cinstit, imi amintesc cu oroare de toate sedintele cu parintii din cei 12 ani de scoala ai mei, in care chiar daca nu faceam nimic tot nu era bine.
Ca sa nu mai zic ca, daca pana sa ajung in postura de parinte, am gandit totul doar prin prisma copilului, la sedinta cu parintii de acum doua zile, m-am pus pentru prima data in postura alor mei, si a momentelor in care li s-a spus de fata cu alti 40 de parinti ca eu sunt asa si pe dincolo, ca am facut nu stiu ce, sau dimpotriva, ca nu am facut ceva. De exemplu, ca am fost prinsa aruncandu-mi pachetelul la gunoi – si vai mie! ce rusine era pe vremea lui Ceausescu cand nu se gasea nimic sa arunci bunatate de mancare la gunoi. Ce am patit acasa nu mai zic. Dupa incident, am inceput sa imi ascund pachetelele dupa pat. Pana au inceput sa miroasa. Ce a urmat, iar nu mai vreau sa imi amintesc. Intr-un final am cedat si am inceput sa le mananc.
Dar asta nu se va mai intampla, si nu pot decat sa ma bucur.
Cat despre restul sedintei, a fost la fel de interesanta. Imi place ca tine la detalii. Va mai amintiti de cele doua degetele pentru alineat? Eh, invatatoarea Rebeccai tine la ele :). Imi place sala de clasa, care e stil amfiteatru. Imi place ca e prietenoasa, colorata, curata, ingrijita. Recunosc, suntem caz fericit in sistemul romanesc, dar pana la urma, omul sfinteste locul, si aici se vede ca oamenii sunt implicati.
E bine ca logica functioneaza, si chiar ne-au rugat ca in zilele in care copiii au sportul sa ii aducem direct in trening, doar incaltamintea sa fie in ghiozdan, in zilele in care vor face in sala de sport si nu afara. Multumesc ca le-a dat cineva minte, sa nu ii puna sa vina cu ditamai punga si sa se dezbrace/imbrace in cine stie ce conditii.
Altfel, ne obisnuim cu noul program. Adica trezire la sapte dimineata. Mie mi-e mai greu decat ei din cate vad, dar la mine e de inteles. Azi noapte am adormit la trei, ca m-a tinut Raducu cu scobitori la ochi. La sapte si douazeci cred ca i-am tras un sut nervos lui Radu cand a incercat sa ma trezeasca sa duc copilul la scoala. E in ceata momentul, iar ochii mei se simt inca de parca m-am bagat cu capul in nisip. Cu ochii larg deschisi evident. M-oi obisnui si cu asta. Oricum, plimbarea de dimineata ne cam trezeste complet pe amandoua, mai ales ca alta optiune nu avem. Suntem intr-o situatie din aia, in care pe jos facem maxim zece minute, iar cu masina cred ca sub trei sferturi de ora nu scadem. Asa ca, walk it is.
Astept cu nerabdare si curiozitate crescanda orarul si primele lectii, pentru ca so far, e o copie aproape la indigo a gradinitei ceea ce nu ma poate decat bucura pentru ca pana la urma socul (daca este) este mult atenuat. La noi nu a fost momentan soc, au fost multe emotii. Ale mele evident. Si e normal, copiii accepta mult mai usor o schimbare, o situatie noua, noi, in schimb, mai greu.
Asa ca, gata am inceput. Nu e nimic spectaculos, fantastic, extraordinar, socant, out of this world. E doar un alt inceput. E evolutie fireasca. Sper si pentru voi sa fie la fel.
la scoala copilului meu, echipamentul de sport ramane la scoala, în cuier, într-un loc special. Inainte de vacanţe il primim acasă pentru a-l spala. Mi se pare cea mai bună solutie.
Clara
Pfff, depinde de la caz la caz. Eu una sunt mai mult decat satisfacuta cu situatia de fapt de la scoala Rebeccai, din doua motive. Primul ca nu vreau sa ajunga sa se schimbe in niste camere reci, umede, ea fiind super mega transpirata (si inainte si dupa sport). Al doilea, nu cred ca m-as simti confortabila sa imbrace niste haine care stau timp de o saptamana inchise impreuna cu alte „n” haine si care sunt spalate o data la doua luni jumate.
dar repet, solutia celor de la noi de scoala a fost la fix pentru noi. nu bag mana in foc si pentru restul.
nu mi-e clar cu sportul…. daca e prima ora si transpira ei nu se schinmba stau asa? sau chiar si daca e ultima ora, tot transpira si stau asa pana sunt luati sau pana termina after-ul nu? am inteles merg in trening, dar nu ar trebui oricum schimbati apoi? poate nu am inteles eu ceva bine…
Pai oricum o sa fie transpirati :) Ca daca i-ai vedea cum se alearga prin pauze te-ai speria. Noi cand am fost in primavara sa vorbim cu invatatoarea, am stat pe culoar linistiti pana a sunat de pauza. Dupa care, ne-am retras intr-un colt, pentru ca era un haos de nedescris :). Asa cel putin elimin din ecuatie partea cu schimbatul… Adica partea cu dezbracatul la piele de doua ori…
Ei, si, oricum, una e sa transpiri la 7 ani, alta la 17, 27 etc. Daca acum urasc sa fiu transpirata, cand eram copil, tot ce ma deranja erau interdictiile de a bea apa si de a continua sa alerg, pe motiv ca „esti transpirata”. Transpiratia lor e „apa de ploaie” :P.
Da’, oricum, ma linisteste ideea – chit ca mai am ceva pana atunci – ca vad si oameni multumiti. Altii sar in sus ca inca n-au orar, ca pierd copiii vremea de pomana etc etc.
Nu va fi prea vesel la sport iarna, cand tot va trebui sa-si ia ciorapei pe sub pantaloni, mai ales daca mergeti pe jos… si tot ajunge sa se schimbe…
Asa e si la noi, dar sincer, prefer macar sa se schimbe tricou. Si de incaltari…
Cristina, ea este deja obisnuita, pentru ca la gradinita procedura era identica. Martea era ziua cu sportul, iar martea era ziua hulita in care nu o imbracam cu rochita, ci cu trening :) Iar de incaltari oricum se schimba, mai ales cand va face sportul in sala, ceea ce e logic si normal
La noi, din pacate, trebuie sa se schimbe in clasa – mie mi se pare o mare aberatie, avand in vedere ca e imbracata cu camasa, dresuri, sarafan… mi-e groaza de ziua de maine, cand va avea sport.
In rest… suntem la acomodare. Mai si bocim inainte de terminarea orelor, de oboseala si schimbari mari. Nu-i place… toata povestea e deocamdata cam fail.
Offf, va tin pumni sa va acomodati cat mai usor… Si sa stii, ca atata timp cat pe tine nu te va vedea stresata, se va relaxa si ea si va accepta totul mult mai repede. Incredere, ca nu e fail, it’s up to you :)
Succes! Citindu-vă pe voi prin blogosfera cu emoţiile primelor zile, mă emoţionez şi eu şi mă gândesc ce bine că a mea e încă mică, mai am timp să mă pregătesc emoţional :)
hahahaaaa, poti sa te pregatesti emotional zece ani de acum incolo, ca pana nu ajungi la momentul „tz” nu vei sti in ce te-ai bagat :))) e ca inainte de nastere, vezi in stanga si in dreapta bebelusi, care e treaba cu ei, si cand ajungi acasa cu al tau tot te loveste trenul :)