M-au luat toate emotiile cand fii-mea mi-a intins primul ei carnet de note. Mi-au venit in cap toate carnetele mele de note, de la primara si pana la carnetul de student. Iar mi s-au derulat cu viteza luminii, pentru a nu stiu cata oara in ultimele doua luni, toti anii mei de scoala, toate grijile cand luam o nota mai mica. Iar mi s-a facut pielea de gaina, si-am deschis carnetul decisa sa nu ma intereseze ce scrie in el, si totusi, pe cine naiba pot minti eu, ca uite asa am fost crescuti si educati si indoctrinati, chiar daca la nivel declarativ m-a durut in cot ce note am luat eu de-a lungul timpului, cred ca m-a durut acolo tocmai pentru ca au fost bune (asta pana la liceu, sa ne intelegem), sa ne intereseze cat au luat copiii nostri si sa ii evaluam pe baza unor calificative din ecuatia carora iese complet partea emotionala.

Pam-pam, si bucatica din mine care mosteneste apucaturile parintilor mei, si care da, mai iese, a naibii, din cand in cand la iveala, oricat as incerca eu sa ii dau in cap, a rasuflat usurata (for now) ca a vazut numai FB.

Acum avem vacanta. Si ea, si neuronii mei aia defecti. Ah, nu tocmai, ca are 1000 de pagini de umplut cu cifre de la 0 la 5. Am fugit!