Doi ani pot parea putini, sau dimpotriva pot parea enorm de multi, depinde doar de conjunctura. Pentru noi, acesti ultimi doi ani de cand Raducu a venit pe lume au trecut parca intr-o clipa. Si parca este cu noi dintotdeauna.

A venit ca un miracol in viata noastra, complet neplanificat, complet neasteptat, insa cele mai frumoase lucruri care ti se intampla in viata sunt exact acestea.

Sa ma apuc sa scriu despre el, despre ceea ce face, despre modul in care interactioneaza cu fratii sai, despre personalitatea lui, nu cred ca mi-ar ajunge inca doi ani de acum inainte. De aceea ma voi abtine.

Ce mi se pare mie, personal, de o importanta cruciala, este ca in cazul lui, am fost din prima clipa o mama relaxata. La propriu. Am luat fiecare zi pe rand, l-am lasat pe el sa ma ghideze, m-am bazat exclusiv pe instincte, am invatat sa ascult, sa imi stapanesc fricile, sa ii simt nevoile si abia dupa sa actionez.

Am incalcat poate toate regulile „moderne” de a creste copiii, si de fapt nu prea am urmat nici o regula. A dormit exact asa cum a vrut, chiar daca asta a insemnat sa stea in brate non stop, a mancat cat a vrut si cum a vrut, chiar daca asta a insemnat sa stea la san cinci ore fara pauza, sau sa se trezeasca de 23 de ori pe noapte sa manance. Si inca mai mananca, chiar daca mesajul tuturor din jur este „dar cat ai de gand sa ii mai dai san?!”. A avut in fratii lui un bun exemplu, si a evoluat intr-un ritm incredibil, ca si achizitii, verbalizand, inca intr-un mod foarte corect de mai bine de opt luni, si aici este fenomenala prezenta inca unui frate mai mare!

A fost liber, liber de constrangeri, liber de prejudecati, si pot spune cu mana pe inima, ca este cel mai relaxat copil cu putinta. Cel mai pozitiv, cel mai increzator, mereu zambitor, mereu deschis la a explora, la a testa si incerca. Pe noi ne-a ajutat sa ne relaxam si mai mult in cresterea fratilor sai, si datorita lui, pot spune ca in acesti ultimi doi ani am invatat mai multe despre motherhood, decat am invatat in ceilalti cinci

Nu e usor. Nu e mereu totul roz, insa pana la urma exista oare perfectiune? Perfectiunea este cea pe care o regasim in zambetul lor, intr-o dimineata, in imbratisarea lor, intr-un pupic balos, in primul cuvant rostit.

Multumesc, pui frumos, ca m-ai ales pe mine sa iti fiu mama, ca ne-ai ales pe noi sa iti fim familie. Ne-ai completat vietile.

Si abia astept sa vad ce prostii noi ai de gand sa faci! Doar, te rog, nu mai varsa apa peste tot prin casa. Cablurile nu sunt plante sa fie udate periodic, da?