Nu am scapat bine de aniversarea celor doi ani de ieri, ca ne pregatim de hopul cel mare, aniversarea celor sapte ani.

Si daca la momentul la care facandu-mi pentru prima data calculele cand e mai bine sa il nasc pe Raducu, mi s-a parut o idee buna sa las „doar” trei zile intre cei doi (calculul era sa ajung acasa in timp pentru 20 :)), acum realizez ca ne asteapta un drum lung in fata. Partea cea mai tricky este cu David, care in toate aceste zile ne-a intrebat in mod insistent cand e ziua lui, de ce nu e si ziua lui acum, el ce cadouri primeste and so on. Evident ca a primit si el cadouri odata cu fratii sai, evident ca a fost la fel de bagat in seama, si rasfatat ca si cei doi aniversati ai saptamanii, insa tot a fost ceva stress din partea lui.

Tot cu 1000 de intrebari a venit si Rebecca, care, se presupune (teoretic) ca la cei sapte ani ai ei ar trebui sa inteleaga ca pe 17 il aniversam pe Radu si abia pe 20 pe ea, insa nu. Nu, si pace. Asa ca ia-o de la capat cu explicatiile, ca de ce, ca cum, si asa mai departe (intru in niste cacofonii si mai puternice, nu de alta).

Nebunie. Insa, o nebunie frumoasa, iar ei de atata expectativa, ieri nici nu au dormit, chiar daca nu am avut in realitate nici o petrecere, ci doar bunicii veniti in vizita.

Azi am plasat copilul mare in clasa cu doua cutii mari de bomboane, sa isi aniverseze ziua nitel in avans  cu colegii si cu Doamna, si am facut cunostinta si cu baietelul care o face sa se fastaceasca si sa se inroseasca toata in obraji. Fetita mea creste, duminica face sapte ani, si daca ieri ziceam ca cei doi ani ai lui Radu parca au trecut intr-o clipa, credeti-ma ca habar nu am unde si cand s-au dus astia sapte.

Ma uit la pozele adunate in acesti sapte ani, si parca ieri era bebelusa care radea cu gura pana la urechi la trezire. Tot parca ieri la prima petrecere, cea de un an, dansa cu pasi un pic nesiguri, si se plimba printre mese, aplaudand si antrenand invitatii. Tot parca ieri ii faceam al doilea party iar noaptea imi culmina cu o fuga la urgente, bifand prima enterocolita ever. Tot parca ieri, la aniversarea de trei ani, in loc sa ne simtim bine, ne luptam cu Enel-ul, dupa o pana de curent de peste 14 ore, si imi relocam copilul de urgenta la bunici, pentru ca la noi era ca in Siberia. Tot parca ieri, la aniversarea de patru ani, inauguram seria gatitului in forta pentru mine, si faceam prima petrecere adevarata acasa. Tot parca ieri, la aniversarea de cinci ani, ajungeam fix pe 20 ianuarie, la ora dupa amiezii, direct de la maternitate cu un prunc mic, numit Raducu in brate. Si tot parca ieri, la aniversarea de sase ani, faceam primul tur de forta, in noua formula de cinci.

Sunt sapte ani, sapte ani de cand sunt mama, sapte ani de cand viata mi s-a schimbat complet si definitiv, sapte ani de cand am inteles ce inseamna „iubire neconditionata”.

Am fost binecuvantata. Din toate punctele de vedere.

Rebecca in cea mai reprezentativa ipostaza a ei, aceea de closca pentru fratii ei mai mici. La multi ani, bulgare de energie!