Arsenal contra micilor vampiri

E iarna, da, si nu avem tantari. Deocamdata. Sunt undeva, ascunsi, isi fac „somnul de frumusete”, insa numai azi nu e maine. Iar lunile trec repede, in viteza pe langa noi, si fara sa ne dam seama, vin caldurile, zilele lungi si fierbinti si serile putin sufocante (de care mi-e un dor imens!) si iar vom fi napaditi de micile creaturi bazaitoare (de care nu mi-e dor deloc!).  Iar noi ca niste parinti responsabili, vom cauta toate variantele posibile si imposibile de a proteja pielea copiilor nostri de deranjantele creaturi, si, si mai deranjantele lor intepaturi. Cred ca avem in casa un arsenal intreg contra acestor insecte. De la creme si uleiuri (bio sau mai putin bio) de dat inainte de a iesi din casa, pana la stick-uri speciale de aplicat dupa intepaturi. Am avut anul trecut inclusiv niste bratari anti tantari impregnate cu uleiuri esentiale, pe care le-am promovat catre copii ca fiind niste „bratari magice”, si care au avut succes (copiii le-au purtat, bariera nu a fost „sparta” de nici un zburator pe perioada purtarii), deci le recomand mai departe. Plus, eternele aparate cu pastile. Care mi-au stat mereu pe creieri, pentru ca, trebuie bagate in prize, prizele sunt la o inaltime accesibila curiozitatii copiilor, aparatele se incing (ba chiar frig rau de tot cand incerci sa schimbi pastila), pastilele sunt chimice si deloc „child friendly”, nefiind deloc recomandata folosirea lor in spatiile in care se afla copii samd.  Plasele de tantari au functionat si nu prea, pana la urma la usi nu prea poti pune plasa, si chiar daca ai pune, tot mai trebuie sa intri/iesi...

Silver Linings Playbook

Americanii au o vorba „Every single cloud has a silver lining”. Adica, oricat de dificil ti-ar fi si oricat de negri ar fi norii care iti acopera viata, la un moment dat se va intrezari soarele, iar primul semn e un contur de lumina. Silver Linings Playbook este despre acele contururi de lumina. Este in acelasi timp unul dintre cele mai normale filme vazute de mine in ultima vreme. Un film despre oameni obisnuiti, dintr-un oras obisnuit, cu vieti obisnuite, presarate cu drame prin care trecem multi dintre noi de-a lungul vietii, cu incercari si zbateri de a iesi cat mai putin schiloditi la minte si la suflet dupa tradari, despartiri, decese, certuri, tragedii, esecuri sau rateuri. Un film in care cred ca ne regasim poate mai mult decat ne-am dori in adancul nostru. M-am regasit, cu toata panoplia mea de traume, rani adanci,  unele neinchise complet nici pana in ziua de azi, cu toate zbaterile mele de a iesi, de a gasi propriile mele „silver linings”, cu propriul meu scenariu pentru happy end, scris, modificat, rescris iar si iar, cu migala si determinare ani la rand, si intr-un final devenit realitate palpabila. Este un exercitiu perfect de facut din cand in cand. Dincolo de film, spectaculoasa mi s-a parut prestatia lui Jennifer Lawrence, pe care deja o stiti din „Hunger Games”, si acelasi lucru il pot spune si despre Bradley Cooper, pe care nu l-as fi vazut dincolo de comedii romantice. Filmul are si umor, insa nu e un umor usor de digerat, este acid, iar intelegerea momentelor mai comice tine mult de propriile noastre perceptii si propriile...