Azi, venind de la Lumea lui Momo, si urcand treptele de la casa noastra, baietii au inceput sa se tanguiasca a mare jale: „Nu mai poooot, mammmaaaa”.

Prima replica venita in cap din partea mea, in timp ce il luam pe cel mic in brate, fara sa o constientizez prea mult a fost, pe un ton cel putin la fel de tanguitor: „Aoleu, ce ma dooor si pe mine picioarele, pe mine cine ma ia in brate?” Si atunci m-a lovit, un flash, un deja-vu, spuneti-i cum vreti voi, imaginea mea, proiectata undeva intr-un viitor indepartat, mica, stafidita si neajutorata, luata in brate de un tanar inalt si puternic. Si-am realizat, cu tot impactul imaginii, ca merita.

Merita orice noapte nedormita, merita orice sacrificiu, merita orice renuntare. Nu ca nu as avea momente zilnice, sau ca nu as sti la orice ora asta. Nu pentru ca la un moment dat unul din fiii mei ma va lua in brate si va avea grija de mine. Ci pentru ca ei vor creste si vor deveni OAMENI.