Daca saptamana trecuta i-am avut pe rand pe Rebecca si ulterior pe David prinsi in gheara rotavirusului, si tot ce am putut sa fac a fost sa stau pe langa ei, sa ii tin in brate, sau de mana, sa ii mangai si sa ii doftoricesc, undeva in ziua de duminica m-a luat si pe mine.

Initial a inceput cu o stare de rau, dureri prin tot corpul, dar mai ales de cap. Cele cateva ore petrecute la Talcioc au fost cam horor, pentru ca senzatia de sfarseala era din ce in ce mai acuta, la care s-a adaugat si faptul ca plecasem pe stomacul gol, iar acolo, nici nu am avut cand sa caut ceva de mancare si cand in sfarsit am apucat sa ajung in zona unde erau mancaruri am constatat ca nu prea exista nimic de post. Ajunsa acasa, am devorat ce mi-a picat mai intai la mana: afinele nemancate de copii, dupa care m-am infipt intr-un avocado si la final un mango intreg.

Fericita nu numai ca am reusit sa imi umplu stomacul ci am facut-o la modul extra-healthy si yummy (mi-am facut inclusiv cantarirea saptamanala – legata de programul mentionat ieri, si chiar eram putin dezamagita, caci cantarul tot 56,2 arata), m-am bagat la somn cu Raducu, sperand ca dupa ce ne vom trezi totul va fi bine. Exact invers s-a intamplat. Rau in continuare, frisoane si mai puternice decat avusesem dimineata, deja ma durea toata carnea, iar capul, ei bine capul durea cumplit. Insa acesta avea sa fie numai inceputul. Mi-am zis ca o fi vreun inceput de raceala, asa ca mi-am umplut cada cu apa fiarta si sare cu plante. O ora mai tarziu, transpiram din abundenta, insa mie imi era in continuare rau. Plus de asta, eram si mai lesinata. Dupa ce l-am dus si pe Raducu la culcare, am inceput sa imi aud burta. Fierbea din ce in ce mai zgomotos.

Luni s-a pornit urgia. Drumuri la baie fara numar, astfel incat, pana la pranz inregistram 54,4 kilograme. Febra, aproape 39, valoare neatinsa de mine din anul I de facultate. Acum imi era cald de nu mai puteam, in secunda urmatoare tremuram ca frunza in vant. Sau jumatate de corp imi era scaldat in caldura, in timp ce cealalta jumatate era inghetata de frig. Plus durerile. Durerile care nu ma lasau nici macar sa articulez cuvinte inteligibile. Dureri in fiecare muschi din corp. Asa ca luni am zacut. Am zacut cum nu mai imi amintesc de cand. Mi-am petrecut ziua printre momente de trezie si motaiala (bine ca macar am reusit sa o fac si pe asta). Pe Rebecca am rugat-o sa nu se bazeze pe mine azi, am intrebat-o daca isi aminteste cat de rau i-a fost ei cu nici o saptamana in urma, mi-a zis ca da, iar eu i-am spus ca la fel de rau imi este si mie si ca cel mai mult m-ar ajuta daca ar fi cuminte si ascultatoare. David cand s-a trezit dupa amiaza si m-a vazut zacand in sufragerie pe canapea, a venit si m-a intrebat „Mami, te doae butica?” Apoi m-a mangaiat si m-a tinut de mana si cand i-a auzit pe Raducu si pe Rebecca in cealalta camera vociferand, s-a dus la ei si le-a zis foarte scandalizat „Shhhhht, linishhte, pe mami o doae butica!”. Dupa care s-a facut intuneric in capul meu.

Cu chiu cu vai, spre seara mi-a scazut si febra, am dat in sfarsit cu nasul si de Raducu, care fusese ferit din calea mea cu succes toata ziua, nu m-am mai putut eschiva si l-am mufat. Si a venit si noaptea, si-am adormit din nou, a nu stiu cata oara pe ziua respectiva, insa de data asta in bratele lui Radu. Ziua de ieri a fost nesperat de buna, am fost inca o umbra a ceea ce sunt eu in mod obisnuit, insa a fost mult mai bine, infinit mai bine. Azi deocamdata nu vad vreo schimbare fata de marti, insa nici nu ma grabesc, o iau cu pasi mici. Cam schematic textul, lipsit de poezie, chiar si baudelaire-iana, insa asa arata, puse pe hartie, ultimele zile pentru mine.

Lectie de invatat: sa am mai multa grija de mine. Sa ma concentrez pe mine si pe copii. Pamantul continua sa se invarta si daca nu ma implic eu in toate. Insa pentru copiii mei, eu sunt Pamantul. Si i-am vazut luni, destul de debusolati, nu atat pentru faptul ca nu am fost prezenta pe parcursul zilei (pentru ca foarte des sunt plecata de acasa si asta o inteleg foarte bine) ci mai ales pentru faptul ca atat cat am fost prezenta, am fost cu totul alta decat sunt eu de obicei. Am fost o umbra. Si da, e normal ca si mama sa se mai imbolnaveasca din cand in cand, insa ar fi bine sa nu o faca, mai ales daca poate evita asta. Sau macar preveni. Asa ca, de acum inainte, focus exclusiv pe ceea ce este cu adevarat important: propria persoana si familie. 

Lectia mi-a fost cu atat mai clara cu cat mi-a revenit pentru a nu stiu cata oara in minte postarea asta (de unde m-am si inspirat pentru titlu) si am recitit povestea Ancai (si update-ul)

PS: ca sa termin intr-o nota mai funny, duminica, privind, dupa cum am zis mai sus, cu ceva dezamagire ecranul cantarului care imi arata de peste trei saptamani exact aceeasi greutate, 56,2, ma intrebam daca nu cumva este un semn, si ar trebui sa raman la greutatea asta si sa nu ma mai agit cu cele 54 de kile ale mele de vis. Marti dimineata cantarul imi arata 53,9, iar eu am simtit orice, numai incantare, nu. Sa mai inteleaga cineva femeia….