Weekendul acesta nu a fost vreo mare filosofie. Am petrecut la fel cum petrecem fiecare weekend, in cinci, cu rutinele noastre zilnice, cu treaba multa, cu plimbari, joaca, curatenie, strans, dormit, pregatit, cate putin (sau mai mult) din fiecare. Il imortalizez, tot ca exercitiu, ca peste ani sa imi amintesc. Sa rememorez si cu siguranta sa ma induiosez.

Ziua de sambata a inceput pentru mine tot cu o jumatate de ora de giugiuleala in pat cu mezinul. Din cate am observat, face din ce in ce mai des treaba asta, in locul eternului supt de dimineata, ceea ce ma face sa cred ca asa, cu pasi mici, ne indreptam spre o intarcare. Nu este un lucru pe care sa il fi planificat, nu il refuz, rar se intampla sa o fac, insa este in mod clar un semnal din partea lui, asa ca merg pe sistemul sa „nu ofer de la mine”.

Pe la noua mi-am auzit cele doua fraze de care povesteam acum cateva zile si ne-am mutat amandoi in sufragerie, unde David dadea si el primele semne de trezire. Au urmat ca de obicei, facutul laptelui, al cafelei, pregatirea micului dejun, sucul de portocale, imbracatul, spalatul si fara sa ne dam seama, s-a facut aproape ora 11:00, numai buna de iesit afara. Ne-am plimbat pe strazi, am vanat gandacei si gargarite, am udat toate plantele din gradina bunicilor (pe unele mai mult decat si-ar fi dorit ele, plantele), ne-am fugarit, am dat o raita pe la leagane, la groapa cu nisip, unde David i-a pus cateva lopeti de nisip pe pantaloni lui Raducu, iar el a ripostat cu o lopata plina de nisip direct in fata lui David, moment in care am decis sa ne reintoarcem la matca, sa ii curatam. Oricum, deja era ora 13:00, si ei dadeau semne de oboseala dupa doua ore de zbenguiala. A urmat curatarea, spalarea, dezbracarea, imbracarea, incalzitul supei, mancatul supei, pregatirea de somn si pe nesimtite s-a facut ora 14:00, iar eu in curand trebuia sa ajung la aeroport, sa imi recuperez copila.

Copila, care se reintorcea din vacanta la schi, dupa mai bine de o saptamana, si de care imi era un dor, cum nu am mai experimentat pana acum. Poate si datorita faptului ca niciodata nu a fost atat de mult plecata de langa mine. Am ajuns repede la aeroport, chiar daca din lipsa de inspiratie am ales sa o iau pe la Aviatorilor, unde am prins o mare aglomeratie de masini, insa m-am bucurat din plin de cele 27 de grade pe care mi le arata computerul de la bord.

Momentul in care am auzit vocea feminina anuntand faptul ca avionul de Bergamo a aterizat, a fost momentul in care instantaneu mi-au dat lacrimile, mi s-a pus un nod enorm in gat de emotie, si concomitent m-am linistit, pentru ca imi stiam puiul acasa, bine si sanatos. Pana a ajuns la mine in brate a mai durat, vreo 40 de minute, insa a fost complet eliberator. Ce a urmat? 100 de „mami, stii ce…..” pana acasa. „mami”, „mami”, si iar „mami”, fara numar si fara limita. Perfect. Am facut si turul bunicilor, sa se laude cu medalia de bronz luata la concursul din ultima zi de schiat si sa isi arate obrajii putin arsi de combinatia soare puternic si zapada alba.

Acasa, iar moment lacrimogen, in care s-au revazut, ea si cu David. Raducu, care dormise fara mine langa el, a ignorat-o pe Rebecca, si a pornit glont spre mine. Daca David a tipat de incantare „Citziiii!” si s-a aruncat in bratele ei, Raducu a trecut pe langa ea, tipand la fel de incantat „Mamiiiii!” si s-a aruncat in bratele mele.

Am despachetat, am ascultat povestile ei, am sorbit-o din priviri, am mancat impreuna, hummus si salata, am lenevit pe canapea, cu toti trei in jurul meu. A fost bine. Si dintr-odata, totul a revenit la normal. Normalul acela care ma completeaza si ma umple de fericire.

Duminica, ne-am miscat cu mai mult talent decat sambata, si dupa micul dejun am plecat spre Piranha, unde promisesem ca ii ducem sa vada pasarile si pestii. Au indopat imensii crapi chinezesti din micul bazin, au admirat paunii, au alergat pe aleile de acolo, au mers sa vada si acvariul imens plin cu pesti…. piranha, unde s-au declarat dezamagiti, ca se asteptau sa vada niste pesti, citez, „cu dinti imensi si multi”, si abia am reusit sa ii convingem sa plece de acolo, chiar daca David a ripostat ca el vrea sa stea sa manance. Ne-am oprit putin si la parculetul de langa casa, unde i-am lasat pe baieti sa se joace , iar eu cu Rebecca ne-am dus sa facem piata. Ne-am intors cu pungile pline de ceapa verde, ridichii, usturoi, spanac si alte bunataturi si am fugit acasa sa mancam de pranz si sa ne culcam.

Pe la cinci, dupa ce toata casa s-a trezit din nou la viata, i-am trimis pe baieti la o noua plimbare, iar eu si Rebecca ne-am apucat sa gatim. Am facut paine, si cat a stat aluatul la dospit, i-am pregatit lui Ubi inele de ceapa crocante (slabiciunea lui) cu sos barbecue, am facut creveti marinati, Rebecca a facut citronada, si m-a ajutat cu inelele de ceapa (e un fel de a spune, caci a ciopartit una din cepe, si au iesit niste inele „tocate julienne” ca sa fiu mai explicita, insa mi-a fost de mare ajutor pana la urma, chiar daca mi-a mancat jumate din amestecul de fulgi de porumb pe care ar fi trebuit sa il folosesc la inele si am terminat prin a improviza cu malai si pesmet).

Am facut pe repede inainte si o salata cu castraveti, ridichii, usturoi si ceapa verde, salata verde si mult marar, exact genul din care as manca eu non stop si exact genul de care nu s-ar atinge Rebecca vreodata. Si a fost o masa de pomina, in care baietii au mancat cate 13 creveti fiecare (am numarat coditele :P) si au terminat un mini castronel de sos barbecue. Nu a mai ramas nimic din toata munca mea de trei ore, ceea ce este dovada perfecta ca sunt buna la gatit :)

A urmat baia de seara, pregatirile pentru a doua zi dimineata, facutul ghiozdanului, refacutul ghiozdanului, dupa ce am descoperit in unul din buzunare o coaja de banana care zacea acolo de doua saptamani si jumatate, inca dinainte de „Saptamana Altfel”, care facuse o „frumusete” de mucegai. Ce Dumnezeu sa fac, am bagat ghiozdanul l-a spalat, si i-am sugerat Rebeccai sa foloseasca cu succes cosurile de gunoi, nu propriul ghiozdan :)

Mi-am amintit de sandvisurile pe care mi le facea saraca mama zilnic, iar eu, dupa ce fusesem prinsa ca le dau colegilor sau ca le aruncam la gunoi la scoala (si ce sacrilegiu puteam comite pe vremea comunistilor, sa arunc mancarea la gunoi), si evident fusesem admonestata drastic de toti adultii care au aflat de fapta mea, mi-am gasit ascunzatoarea perfecta sa dosesc pachetelele zilnice…. sub propriul pat. Dupa vreo doua saptamani, guess what, mi-am luat o bataie zdravana pentru fapta mea. Dupa care am inceput sa mananc pachetelul.

Alte vremuri, alt stil de a face parenting. Noroc ca evoluam.

Acum, daca va intrebati de unde m-am inspirat pentru cina de duminica, aveti mai jos cateva linkuri:

Crevetii marinati facuti dupa reteta gasita pe Food Network, pe care eu i-am adaptat, ca nu aveam salote nici ulei de alune, asa ca am pus la gramada: ceapa alba, banala, usturoi, ghimbir (o bucata cam cat degetul mare), zahar brun, ulei de masline (in loc de uleiul de alune), lime, si sosul de soia. Am blenduit bine de tot, dupa care am lasat crevetii o ora la marinat (neintentionat, insa bine am facut, caci au prins o aroma dementiala) si i-am facut in tigaie, fara adaos de ulei (deja era pe ei din marinata) nu pe grill, caci, evident, nu am grill. O nebunie au iesit.

Inelele de ceapa: Pasiune pentru bucatarie. A fost primul rezultat la cautarea pe google, mi-a placut cum suna, mai ales ca erau de post, asa ca am mers pe reteta asta. Ca sfat personal, maruntiti bine de tot, dar bine de tot fulgii de porumb. Ah si este o reteta tare messy, dar merita. Au iesit si astea o nebunie.

Sosul barbecue. Eh, aici, iar mii de cautari, daca dati in engleza, va veti rataci cu siguranta printre atatea variante ale sosului asta, mai afumate, mai dulci, mai iuti, mai simple, mai complexe, mai din vest, mai din sud, mai din centru (al Americii, of course). Eu am dat cautare in romana, am gasit reteta asta, si iar mi-a placut ca este de post. Evident fara coastele de porc (la care ma poftesc si acum). Ca nota personala, nu am pus indulcitor (mi se pare aiurea simplu gand de a folosi indulcitor, din principiu) ci am pus, la fel ca la creveti, zahar brun. Daca vreti sa optati pentru varianta safe la pasta de tomate, puteti incerca pasta de tomate bio de la Rapunzel. Cum eu nu mai am din aceea de ceva vreme, am folosit pasta de la Olympia. Am mai pus de la mine putere, si pentru ca nu ma pot abtine, daca le am in frigider, o ramurica de rozmarin si una de cimbru. Si da, whisky si scortisoara :)