Saptamana trecuta am avut ocazia, prin bunavointa Avon,  sa particip la un seminar pe tema violentei in familie. A fost o experienta inedita, am trecut prin tipologii si pattern-uri, am ascultat-o pe Aurora Liiceanu vorbind despre cum poate escalada violenta, si cum luand-o inapoi pe firul fiecarei povesti putem ajunge absolut de fiecare data la sursa manifestarilor de violenta. Si cu toate acestea, recunosc ca am plecat de acolo cu mai multe intrebari decat raspunsuri. Si cu acceptarea faptul ca „de ce?” este o intrebare al carei raspuns poate fi gasit analizand intregul context, din afara, insa, din ipostaza de victima „de ce?”-ul nu isi va gasi niciodata un raspuns satisfacator sau justificabil.

O alta discutie fascinanta a fost impreuna cu Mircea Toma, care a abordat subiectul atat prin prisma experientei de jurnalist dar si din punctul de vedere al omului implicat in unul  din cele mai ambitioase proiecte antidiscriminare: Altfem.

Si cumva realizezi ca toate sunt intr-o stransa legatura. Violenta, atat verbala cat si fizica, etichetarea si implicit discriminarea, mai ales pe criterii de gen. Cati dintre voi nu ganditi in etichete cum sunt cele de mai jos?

• daca esti barbat, nu ai voie sa plangi
• daca esti femeie, este nepotrivit sa fumezi pe strada
• femeile sunt meticuloase si responsabile, dar se pierd in conditii de stres
• barbatii au capacitatea sa ia decizii rapid si fac fata foarte bine presiunii
• femeile sunt empatice si preocupate de ceilalti
• barbatii sunt mai degraba duri si directi
• femeile sunt in mod natural pricepute la a avea grija de copii, de familie si de casa
• barbatii sunt mai degraba buni sa dezvolte si sa sustina idei si sa faca politica
• femeile sunt bune in profesii care implica comunicarea, barbatii in cele tehnice.

Exemple via Altfem.

Finalul i-a apartinut Danielei Palade Teodorescu, redactor sef la revista Avantaje, care a spus povestea Eleonorei Pokola, prima femeie din Romania care a avut puterea si curajul de a-si asterne pe hartie sub forma unui manuscris intreg, propriul calvar trait aproape 20 de ani alaturi de un sot violent si abuziv.

La fel cum spune chiar autoarea:

„Am scris aceasta carte ca pe o terapie, ca sa ma inteleg pe mine, sentimentele din acea perioada. Recitindu-le, mi-am spus: sigur sunt si alte femei care traiesc drama mea; as vrea sa le spun ca pentru fiecare cui infipt in suflet este o speranta de bine…… am o poveste adevarata, care trebuie spusa, pentru ca altele sa nu repete greseala mea, iar cele care traiesc acest iad sa stie ca exista scapare.“

Sunt multe de povestit, nu cred ca mi-ar ajunge zece pagini sa relatez discutiile avute acolo. Ce se desprinde insa, este ideea ca trebuie sa vorbim despre violenta, sa luptam impotriva ei, impotriva discriminarilor si a etichetarilor, femei si barbati deopotriva, deoarece stereotipurile in care suntem incadrati si in care ii incadram pe cei din jurul nostru constituie o baza pe care se contruieste o relatie cu potential violent.