In blocusorul nostru se ciocaneste la greu. Dupa ce timp de aproape 11 ani am fost cei care am scazut dramatic media de varsta din imobil, brusc si dintr-odata, in mai putin de trei luni am ramas singurii colocatari, dupa care, treptat celelalte apartamente au intrat in posesia unor familii la fel de tinere si detinatoare de copii ca a noastra. Si pentru o perioada nedeterminata s-au umplut de muncitori, fiindca nici una din locuintele cu pricina nu mai beneficiase de ceva imbunatatiri in ultimii saizeci de ani. Nu ne plangem, se bocaneste, ciocaneste, foloseste flexul si bormasina la greu, insa toti respecta programul de odihna al baietilor nostri, asa ca la ora 14:00 punct in mod miraculos se opresc toate zgomotele.
Cu alte cuvinte, se poate, atata timp cat exista intelegere, armonie si respect. Noi ne bucuram de vecinii noi, chiar daca ii ducem dorul doamnei ce locuia fix sub noi, care in pofida varstei foarte inaintate era incredibil de tanara in viziune si gandire, si mereu se mira cand ne intalneam cu ea de cat de cuminti si linistiti sunt copiii nostri, spunandu-ne ca ea nu le aude aproape niciodata glascioarele, desi copiii nostri mai aveau putin si daramau cosmelia . Deh, tinerete in gandire, insa varsta isi spunea cuvantul in materie de auz. Acum incep sa stau cu griji, caci din august, sub noi va aparea un nou membru in familia care tocmai s-a mutat, si atunci sa te tii, ca nu mai putem sa ii lasam pe copii sa faca curse cu masini prin casa, de sa se cutremure podeaua. Dar e bine.
Azi merg cu Rebecca sa luam mulaje la dinti, muscatura, ma asteapta ceva distractie, mai ales ca acum nici doua zile, in Bordei, a reusit sa se dea cu barbia de o bara metalica, la nici doua secunde dupa ce o atentionasem sa nu se urce cu balerinii pe o spirala ca au talpa mult prea neteda si va aluneca. Sa imi fie invatatura de minte, si data urmatoare sa nu mai dau glas propriilor ganduri, pentru ca, exact cum imi spune Radu mereu: „Parca le chemi sa vina la tine”. Rebe s-a ales cu limba muscata in doua locuri si cu o frumusete de vanataie.
Maine domnisoara pleaca intr-o mini vacanta, cu scutire de la scoala cu tot (intre noi fie vorba, in momentul asta fac orice, numai scoala nu), iar noi stam pe ganduri daca sa trimitem si baietii in saptamana cat este ea plecata la Sinaia si sa beneficiem si noi de o prima luna de miere, petrecuta acasa (printre bocanituri si muzica de bormasina, of course). Stam pe ganduri zic, ca ar fi o prima ocazie potrivita sa il intarc pe Radu mic, si nu stiu cat ma lasa inima. Si vin cu argumente pro, dupa care vin cu argumente contra, eu cu mine, si simt oarecumva ca mare parte din issue este in ograda mea nu in ograda lui Radu mic, habar nu am cum sa fac si ce sa fac.
Din toate povestile auzite de mine pana acum despre intarcarea la doi ani si peste, am tras o singura concluzie: ca este imposibil sa fac pasul asta altfel decat cu plecarea unuia dintre noi. Si eu nu-s inca pregatita 100% sa fac pasul asta, fiindca mi se pare ceva fara intoarcere. Complicat. Again, sper ca se observa ca este vorba doar de mine, da? Si aici intra in actiune indoielile mele apropos de faptul ca Raducu totusi ar putea fi pregatit pentru acest pas, mai ales ca in serile in care nu l-am adormit eu, nici macar nu a intrebat „unde e mami?” si a adormit linistit, fara „tete”.
La lectura blogosferica de azi dimineata am ajuns la o postare nitel mai veche a lui Razvan si m-au incercat sentimente contrarii citind articolul, nestiind foarte sigur daca sa rad sau sa il compatimesc. Va mai amintiti cand povesteam eu cum am ascultat in escapadele noastre in Grecia anul trecut o singura melodie pusa pe repeat, 13 ore incontinuu, pentru ca altfel orice incercare de a schimba albumul se solda cu plansete de jale din partea lui Raducu? Eh, macar nu suntem singuri, si parca totusi e mai suportabil sa asculti Turkish Groove sau The Chords (Sh-Boom). Ce ti-e si cu capra asta a vecinului….
Cam atat. Pe mine ma incearca regretele ca nu am mai ajuns aseara sa il vad pe Mika Hakinnen, desi pot spune ca am petrecut o seara fabuloasa, intr-un cu totul alt context, la lansarea celei mai noi game de makeup a
Avon, revin cu povesti de acolo si poate si cu ceva fotografii. Imi fac si o mea culpa personala, prin faptul ca am judecat-o gresit pe Antonia, cea care va fi de acum inainte ambasador pe noua gama Avon Color, fara sa o ascult vreodata cantand. Ei bine, aseara am auzit-o, live, aproape „a capella” si pot spune ca fata asta canta dumnezeieste. Este de ascultat, si din cate am inteles, in curand va pleca si intr-un prim turneu prin tara. Aseara nu a cantat piese personale (in continuare nu cunosc nici o melodie de-a ei), ci doar cover-uri, insa a facut-o intr-un mod original si generator de „piele de gaina”.
Later update: pe strada noastra Apa Nova a decis ca e musai sa schimbe azi toata teava care deserveste casele din zona, deci sparg pentru a patra oara in ultimele 12 luni strada, nu mai avem nici apa, in mod evident, iar pe strada vecina se taie niste copaci. Nu ne mai auzim de zgomotul de flexuri, pickamere, ciocane, bormasine. E bine.
Te-am prins: ai fost aseară în Fratelli! :)))
Era cât pe ce să ajung și eu, dar m-a doborât oboseala, pun și ăștia evenimentele tot în deadlineurile mele…
Da, am fost, si tare bine am facut! :) si tu, mai lasa cate un deadline, putina relaxare nu strica nimanui!
eu am intarcat copilul la 1 an jumate ca sunt gravida si oricum imi scadea laptele, l-am intarcat treptat cu scoaterea intai a meselor de zi si apoi a celor de noapte si dimineata, ultima fiind cea de seara. ma bucur ca am reusit, asa am obtinut si eu nopti linistite, ca ma trezea si de 4 ori pe noapte. ii spuneam ca ma doare rau, si a inteles. mai maraia, dar nu a plans niciodata dupa san. am pregatit si acum noaptea un biberon cu apa si o sticla mica, uneori mai bea, cand din sticla cand din biberon
Dina, imi suna foarte cunoscut ce povestesti tu acolo, exact asta s-a intamplat si la mine, cand l-am intarcat pe David, la 1 an si patru luni. Aceleasi motive si dureri mari pt mine la supt, aceeasi metoda. Problema este ca la doi ani jumate aproape, cat are Radu acum, metoda asta nu mai functioneaza. Mesele nu mai exista, este supt de confort mai mult decat este de foame, singura masa care se petrece zilnic la aceeasi ora este cea de aseara, la culcare.
Eu l-am intarcat pe Matei cu mine acasa la 2 ani si o luna; ca orice copil, extrem de atasat, de cand ma intorceam acasa pana dimineata era conectat aproape non stop. Nu e o garantie ca functioneaza, dar il adormeam in brate spunandu-i ca nu am cum sa ii dau titi, a plecat la un baietel mai mic care are nevoie de ea (I know, it sounds stupid) si ca daca nu rezista sub nicio forma poate ziua urmatoare se intoarce. I-am explicat tot timpul, i-am fost aproape si in cateva zile am reusit sa nu mai aducem subiectul in discutie. Orice decizie iei, bafta, sa fie lina pentru amandoi:)