Parcul Bordei, intr-o dupa amiaza de marti. Am ajuns destul de tarziu, norii ne-au tinut in casa pana pe la sase, nestiind daca au de gand sa ude iar orasul sau nu. Intr-un final am zis „ce-o fi, o fi”, am aruncat rucsacul pe umar, am urcat baietii in masina si dusi am fost. Am recuperat si copilul mare de pe strada vecina, de la ora de franceza, si ne-am indreptat prin traficul de varf spre Bordei, cu mine bodoganind mai in surdina, ca Radu a ales tocmai parcul din partea cealalta a orasului, in loc sa mergem undeva mai aproape.
Dupa o prima serie la locul pentru copii mai mici, ne-am dus la locul de tobogane, unde noi avem ceva de furca cu ei pe acolo, ca o iau in toate directiile si la ce balamuc e zilnic, trebuie sa faci slalom serios pe sub toate tunelele acelea ca sa ii gasesti.
Odata ajunsi acolo, am dat peste un baietel blond de vreo cinci ani maxim, care statea in mijlocul unui carusel, cu un Winnie de plus aruncat pe jos si care plangea in hohote. Striga, insa era total neinteligibil ceea ce spunea. Eu am ramas pe loc, uitandu-ma la el, uitand in acelasi timp de copiii mei, o alta mama care alerga dupa fetita ei a ramas in aceeasi pozitie ca mine, dupa care, ea, mai cu curaj s-a indreptat spre el in incercarea de a-l ajuta, si l-a intrebat daca s-a pierdut de mamica lui. Intre timp, din partea opusa, rasare tatal lui, o namila la vreo 100+ bine de kilograme, cu un zambet acid pe fata, insotit de un prichindel la fel de blond, de aproximativ doi ani. Ii spune doamnei ca nu e nevoie de interventia sa, si se opreste cam la un metru in fata mea, la o distanta apreciabila de fiul cel mare. Si incepe:
„Deci de-asta imi esti. Urli sa te auda tot parcul. Sa vina lumea la tine si sa ma faci de rusine. Lasa ca vezi tu ce patesti acasa. Numai la colt stai pana la ora de culcare. Ridica-ti acum ursul de jos si treci si joaca-te ca mai ai un sfert de ora de stat in parc si nu mai pupi parc dupa tot spectacolul asta alta data.
Cuvintele sunt taman acestea, ordinea e aleatoare. Tonul este insa de nedescris. „Poruncitor” este putin spus.
Omul se sprijina de unul din aparatele de fitness din zona si incepe, schimband registrul din ordonator in dispretuitor: Stai sa vezi cum rade toata lumea de tine, ca esti baiat si plangi. Hahahaha, oameni buni uitati-va la el si aratati-l cu degetul: „Ditamai baiatul plange ca o fetita!”, uitandu-se si spre mine de vreo doua ori, asteptand vreo confirmare vizuala din partea mea. Baietelul continua sa planga, fratiorul mai mic vazand ca tatal ii cearta fratele se indreapta spre el razand si ii trage doua palme peste spate „Na, na”.
Eu, in continuare eram nemiscata, ma uitam fix numai la matahala, Radu, undeva intr-un plan secund observa si el scena cu foarte mare atentie. Mai tarziu avea sa imi spuna ca se astepta ca din clipa in clipa sa intervin.
Tatal, vazand ca strategia cu umilirea nu a dat roade, revine la tonul initial: „Daca in clipa asta nu incetezi cu plansul si nu iti ridici jucaria, vin eu la tine, si o sa vezi ce se intampla. Ti-o arunc direct la gunoi! Direct la gunoi se duce, nu o mai vezi niciodata!”
Copilul printre sughituri si hohote de plans zice „Nuuuuu”
Tatal, din nou: „Ridic-o ACUM de jos! Daca nu, vin si ti-o iau si nu o mai vezi, asculta ce iti zic!” si din patru pasi ajunge langa copil, intinde mana sa ia jucaria, copilul se repede si el la ea, urland si mai tare „nu, nuuuu, nu”.
Tatal ii spune din nou „Lasa ca vezi tu acasa, numai colt capeti in seara asta, nu tu televizor, te-ai lins pe bot de orice altceva, stai la colt pana inveti sa nu ma mai faci de rusine in fata tuturor oamenilor din parc. Treci acum sa iti pui hanoracul, inceteaza cu smiorcaiala si du-te sa te joci cat mai poti in parc, ca dupa nu mai pupi.”
Intr-un final, baietelul si-a ridicat printre suspine jucaria, si s-au dus in alta zona. De intersectat ne-am mai intersectat cu ei, tatal repetand obsesiv faza cu statul la colt pana la culcare pentru asa spectacol, obsesiv insemnand de cel putin 20 de ori auzita de mine intr-un interval de maxim un sfert de ora, si indeajuns de tare spusa, incat sa fie auzita de toata lumea pe o raza de cel putin cinci metri, ca sa se stie cine este seful.
Dupa cum ziceam, Radu mi-a zis la un moment dat ca se astepta sa intervin. Poate ar fi trebuit sa o fac. Imi tot pun intrebarea asta, ca ma simt lasa, ca nu am intervenit pentru dreptul copilului acela la un tratament demn. Pe de alta parte, nu pot sa nu ma intreb ce as fi rezolvat? Ma indoiesc ca as fi rezolvat ceva, pentru ca in continuare, individul acela de aproape 2 metri inaltime si peste 100 de kilograme, care transpira in viziunea lui „autoritate” prin toti porii ar fi considerat interventia mea ca o atingere adusa masculinitatii sale si autoritatii sale, pe care le-a manifestat ostentativ, repet, in nici un caz o incercare de a invata ceva, de a schimba o atitudine daunatoare. Am avut un imens sentiment de inutilitate si neputinta si il incerc si in acest moment, si de fiecare data cand imi reamintesc toata scena, la aceeasi intensitate.
Si simt spaima numai imaginandu-mi ce pateste acel copil intre patru pereti, departe de ochii lumii, cata suferinta indura si cum acel tratament il va afecta din punct de vedere emotional mai tarziu.
Imi doresc si acum sa nu fi luat decizia de a merge acolo in dupa amiaza aceea, sa nu ajung sa fiu martora la tot momentul acesta halucinant. Sunt foarte constienta de faptul ca daca nu ajung sa vad, asta nu inseamna ca nu exista, insa cand esti pus fata in fata cu asemenea animale care nu merita sa fie tati, parca ti se naruie putin cate putin atat credintele, cat si turnul de fildes in care stai confortabil cocotat.
Bogdana, ce trist. la ultima mea venire in Romania, in supermarket, in timp ce stateam la coada la casa, am asistat la o scena oarecum similara. un copilas la vreo cinci ani voia o guma de mestecat, iar maica-sa, in loc sa ii spuna cu frumosul ca nu primeste i-a spus ceva de genul daca nu termini iti dau vreo doua de nu te vezi. a continuat apoi cu: daca nu te potolesti, vezi tu acasa. Doamne, ce case or fi astea?! :((
In parculetul in care merg eu cu fetita in timpul saptamanii vine mereu o mama cu un baietel caruia pe langa urlete (eu ma sperii, sincer, zici ca vorbeste ca un barbat desi e slaba de 40 de kg, dar nevricoasa) ii aplica si palme, pumni, il face de ras, zice mereu ca e cel mai obraznic dintre toti, il bate si daca nu e vina lui si ii zice ca „ce, doar nu mori din asta”. Copilul respectiv e darnic si mereu vrea sa se joace cu ceilalti, imi e asa mila de el….Intr-o noapte l-am visat, aveam remuscari ca nu intervenisem cand am vazut ca il batea si ragea efectiv la el, doar am zis ca asta se pedepseste penal, dar m-au auzit alte mame, cea in cauza fiind ocupata, dupa ce l-am visat, in ziua respectiva iar au venit in parc, am incercat de la inceput pe un ton mai bland care nu judeca sa ii spun mamei in cauza ca nu e obraznic deloc copilul, ca asa sunt copiii, doar se joaca, is mai zglobii, etc. Nu cred ca a prins ideea, dar nu stiu cum o sa reactionez data viitoare!
Sunt doua tipologii cred (or fi mai multe, dar la doua ma gandesc acum)
1. Parintii care nu stiu sa reactioneze la tantrumurile sau la „obrazniciile” copiilor si de rusinea lunii ameninta copilul cu diverse pedepse. Unii cred ca ar vrea chiar sa li se spuna cum sa faca altfel ca sa fie mai bine. Vorbeam acum ceva vreme cu o prietena care imi zicea ca i-a sters una la fund fetitei pt ca facuse nu mai stiu ce. Am un respect imens pt prietena mea, dar cred ca coplesita de ce se intampla in viata ei la momentul respectiv a ales o cale gresita sa-si disciplineze copila. I-am zis ca a gresit, ca nu e bine sa faca asa, ca sunt alte metode, etc… si a inteles. Am vazut in ochii ei ca o rodea vinovatia. Deci zic ca cu ea a mers sa-i arati ce alte solutii sunt pt a trece peste un moment „intens”
2. Sunt oameni carora li se pare normal sa injoseasca un copil (prin vorbe si bataie) si nu or sa se schimbe orice le-om zice noi. Pe aceia trebuie sa-i amenintam cu reclamatia la politie. Pt ca se pare ca morala lor nu le zice ca ar face ceva gresit si poate doar de frica politiei ar fi dispusi sa incerce sa-si domoleasca insinctele, macar in fata lumii…
Ideea e ca trebuie sa reactionam. In oricare din cauze. pt ca efectiv daca nu facem nimic, nimic nu o sa se schimbe…
Bogdana, nu stiu daca ai te ce te invinovati. Mie mi-e frica, efectiv, sa reactionez, pentru ca nu stii peste ce dai si cum te pomenesti tu insati cu un pumn in fata :-(. Si il iei fara sa fi schimbat absolut nimic. As reactiona numai daca as fi insotita de sotul meu.
Insa, in situatia data, cred ca, pentru o milisecunda, i-ar fi facut bine copilasului sa se simta protejat, chiar si de un strain.
Eu nu prea ies cu ei in parc, dar si cand ies, ma uit scandalizata la diiferite scene si personaje.
Azi, de exemplu, in Herastrau, in spatele Rotii mari, o fetita de 3 ani ratacea de la un obiect de joaca la altul, de cele mai multe ori le impingea (leagane, balansoare), le tragea, la limita sigurantei. Cea cu care venise in parc fie vorbea la telefon, fie calarea obiectele de fitness din spatiul pentru adulti, intr-o indiferenta si plictiseala totala :-(.
Asta e clar un exemplu de asa nu. Oare cati parintii sunt care fac asa? Si ne mai miram ca se ajunge la violenta in familie, fugit de acasa, etc
eu am intervenit mai de mult si mi s-a spus pe un ton rastit si violent daca vreau sa iau copilul acasa. stiu ca e dureros, dar e datoria protectiei copilului sa intervina. e datoria scolii sa anunte protectia copilului cand sunt ‘depistati’ (nu gasesc alt cuvant) copii abuzati emotional in scoala. profesorii trebuie instruiti in privinta abuzurilor emotionale, fizice, sexuale, prin neglijenta. scoala trebuie sa colaboreze cu serviciile sociale. sutn convinsa ca acel copil cu o sanatate emotionala subreda nu paote face fata cerintelor scolare. intr-o societate normala, profesorul anunta conducerea scolii care, la randul ei, anunta serviciile sociale.
Mihaela
116111 Telefonul Copilului. Este la indemana oricui sa sune atunci cand este martorul unui abuz. Autoritatile intervin cand sunt sesizate si putini stiu probabil ca violenta fizica a parintelui fata de un copil se pedepseste prin lege. Si noi, alti parintim daca suntem in preajma unui astfel de caz, suntem datori sa actionam.
Si daca ti-as spune, ca uneori, si la gradinita se practica asta cu „ha ha hai copii, sa radem de X”, sau „te duc la doctor / politist”, etc?
Mi-e greata…
Oh, Rares, stiu :(. Coltul rusinii, camera de liniste, uneori ii trimit pe scara, sunt practici obisnuite…
Bogdana, eu intervin. Am o astfel de isterica la un loc de joaca aproape de noi care urla necontrolat la un copil de nici doi ani. Nu le fac educatie, insa ii spun ca nu vreau sa imi supuna copilul la asa ceva, in general parintii se aliaza usor la o astfel de argumentatie si istericul/ isterica nu mai comenteaza. La fel si cu copiii batuti. Nu le stirbesc nici autoritatea de tampiti, nici nu las netaxat comportamentul (problema cu Telefonul Copilului este ca pana vin s-a dus orice incident).
Am o cunostinta care i-a spus fetitei de patru ani ca daca se mai indeparteaza fara sa ii spuna in parc, o lasa acolo. Sa mai spun si ca o amentinta, atunci cand e cuminte, ca va chema politia? Rezultatul e simplu, daca Doamne fereste se pierde vreodata chiar si intr-un magazin, copilul va crede ca e abandonat si nu se va indrepta in niciun caz spre vreun paznic din magazin sau spre vreun politist. Recunosc, nu am curajul sa ii spun ca nu e ok ce face, pentru ca nu pare sa inteleaga, desi am incercat discret sa ii spun ca poate ar trebui sa o respecte intr-atat incat sa nu o minta.
* o ameninta, atunci cand nu e „cuminte”
Buna, din pacate este greu pt noi sa intervenim in astfel de cazuri. Noi locuim de doi ani in Germania si aici scrie in lege ca nu ai voie sa iti tragi copilul de ureche. Iar nemtii stiu sa intervina si nu au rezerve sa denunte astfel de cazuri. Nu am fost niciodata in situatia de a fi apostrofata de ei, insa am auzit ca ei iau atitudine si astfel de parinti se trezesc la usa cu Protectia Copilului. Intrebarea este ce alternativa avem in Ro. Putem sa ii ducem pe copiii abuzati la orfelinat? Eu cred ca este de o mie de ori mai bine sa ramana in familie, oricat ar tipa parintii la ei, decat sa ajunga pe mana Statului roman.
Mi s- a facut rau citind . Cata cruzime. Iulia V
Eu asa am fost tratata tot timpul de parintii mei. Ma bateau, ma dadeau afara din casa, ma umileau. Acum am 27 de ani si nu sunt in stare nici sa am grija de mine, nici sa imi intemeiez o familie.