Azi, dupa vreo cinci zile in care am fost rupta aproape complet de lumea virtuala, am facut asa cum fac de obicei, o cura – soc.

Si am citit povestea celor 30 de ani ai lui Alis, care m-a zguduit putin, pentru ca odata cu fiecare postare de acest gen imi rememorez si eu anii mei, si toate cararile pe care am trecut vreodata, si ce m-a adus in acest punct in care ma aflu acum.

Conjunctural, acum dupa un numar serios de ani, in care eu si Radu am avut mereu in preajma cel putin un copil, suntem singuri singurei timp de cateva zile. Baietii sunt la munte, Rebecca este si ea plecata, si noi ne-am trezit dintr-odata intr-o liniste totala in caminul nostru, liniste sparta doar de ciocanele vecinilor de jos care renoveaza. Si este o singuratate cu care noi nu mai suntem familiari, simtim acut lipsa copiilor, a galagiei din jurul nostru, a miilor de lucruri pe care trebuie sa le facem intr-o zi obisnuita. Toti ne spun sa ne bucuram la maxim, sa profitam sa facem tot ce nu am facut doar noi doi pana acum, noi avem o lista lunga de lucruri pe care le-am putea face, mama imi repeta obsesiv sa ma odihnesc, mai ales ca in continuare pneumonia mea isi face de cap, si eu nu simt decat o lipsa totala de chef, de a face ceva, vreau doar sa stau, insa in acelasi timp stiu ca nu pot sa stau, nu mai stiu ce inseamna „sa stai”, „sa pierzi timpul”. Si singurul lucru despre care pot spune ca intra la categoria „a profita” este ca ma recuperez dupa raceala transformata in pneumonie, si care a necesitat un tratament ce excludea orice gand de continuat alaptatul. But I still look on the bright side.

Tot recuperand, am ajuns la ultima postare a lui Bogdan, care transmitea din Calais, cateva reflectii personale despre tarile pe care le-au vizitat pana acum, similitudini si diferente intre ele, intre oamenii cunoscuti pana acum in aventura lor si noi romanii, caci da, comparatiile le faci in mod inconstient, si ma gandeam pentru a nu stiu cata oara cat de frumos au ales sa traiasca oamenii acestia, si nu va imaginati ca libertatea aceasta nu vine cu greutati si obstacole, si am revenit iar la postarea lui Alis si la aventura frumoasa pe care o imparte cu bunul nostru prieten Copolovici in Brazilia, si la cum zicea ea in final, ca cel mai mult a ajuns sa aprecieze voluptatea de a iubi si a trai viu, constient si cu sens.

Si-am realizat inca o data, ca pana la urma nici nu mai conteaza locul unde esti si traiesti atata timp cat esti cu cei dragi, ca nu e nevoie neaparata de o Brazilie sau de o rulota ca sa simti ca traiesti cu adevarat, ca nici faptul ca nu mai ai nici un job, nici perspective de mai bine, si totusi ai trei copii de crescut nu este un obstacol in calea fericirii proprii, atata timp cat tu nu il simti ca atare. Ca mereu este loc de mai bine, da, dar asta nu este un scop in sine, si ca fiecare moment in parte este cel care conteaza cel mai mult. Esenta lui, senzatiile simtite, fluturii, bucuria.

Si a venit dupa aceea postarea Adei la rand. Si am simtit cum se naruieste cerul. Caci pe Daiana o stiu, tot virtual de ani buni, la fel ca si Ada. Ca nu am cunoscut-o personal, insa pana sa plece cu familia ei, mi-am dorit sa ajung sa o cunosc, atat cat sa ii spun ca este unul din acei oameni rari si deosebiti care inspira. Daiana are nevoie de noi acum, mai multe detalii gasiti la Ada pe blog, eu nu pot spune mai multe.

Tot ce va pot spune eu acum, este ca oricat e de innorat afara, oricat de gol ar fi buzunarul, oricat de nasol ar fi sa vina autobuzul sa dea cu roata in singura balta de pe carosabil si sa te improaste din cap pana in picioare, oricat de multe „to do-uri” zilnice ai avea de bifat, mereu e ceva frumos si miraculos in ceea ce ti se intampla. Ca e o ocazie de a vedea dincolo de neajunsul de moment, de a schimba ceva.

Si ca acum cred mai mult ca oricand in cuvintele de mai jos:

„Our lives are not our own. From womb to tomb, we are bound to others, past and present. And by each crime and every kindness we birth our future.”

Un fragment din el face parte din mine de ceva vreme.