As vrea sa va scriu despre lucruri frumoase.

• Sa va scriu despre o alimentatie echilibrata, despre cum halesc copiii mei din propria lor initiativa nuci, migdale, caju, merisoare in loc sa manance tot felul de prostii din comert. Sa va povestesc cum ieri nu mai pridideam cu curatatul nucilor, inca putin verzi, iar ei roiau in jurul meu: „Mai vreau, mami, haide, curata mai repede!”. 
• As vrea sa va povestesc despre lentilele de contact, ca am multe prietene si cititoare care ma tot intreaba care e treaba cu ele, de ce le prefer ochelarilor, cat de complicat este cu ele, sau cum naiba reusesc eu sa mi le pun pe ochi. 
• As vrea sa va povestesc despre cat de important este sa iti faci niste analize din cand in cand, mai ales ca femeie, ca am in jurul meu din ce in ce mai multe exemple de cazuri in care respectivele s-au dus cand era prea tarziu ca sa mai faca ceva, fie ca era vorba de un cancer de col, cancer de san sau alte boli care au sanse maxime de reusita daca sunt depistate din timp, cu controale regulate. 
• As vrea sa va povestesc de un bazar, organizat pe mame frumoase si motivele pentru care ar trebui sa mergeti acolo. 
• Sa va povestesc cum ne pregatim noi pentru scoala. 
• Sau de ce am ales ca anul acesta sa il ducem pe David la o gradinita de stat. 
• Sau ca de patru zile incoace stam cu ceva frica in san, pentru ca blocsorul in care stam noi se lasa pe spate, sau se scufunda terenul pe care este construit. 
• As putea sa mai scriu cate ceva despre cat de complicat este sa iti gasesti un job in ziua de azi, tu, femeie cu trei copii, care in ultimii ani ai ales maternitatea. Ca nu conteaza toti anii de expertiza pe care i-ai adunat din ’99 incoace, nu conteaza nenorocitul de EMBA pe care ti l-ai platit din banii tai.  
• As putea sa va mai povestesc despre toate frumusetile pe care le-am vazut in ultima luna, in toate drumetiile noastre prin Bucegi, caci sunt de povestit destule, si inca nu am apucat sa o fac. 
• Sau despre cum, dupa ceva vreme, am ajuns si eu la o cununie civila, si mi-a lasat un gust atat de amar toata procedura si felul in care primariile ofera serviciul gratuit de legalizare a relatiilor dintre cupluri pe banda rulanta, de parca am fi intr-o fabrica de trista amintire, cu indeplinirea planului cincinal. 
• Sau sa scriu despre diferentele majore intre a creste fete si a creste baieti. Sau sa scriu despre apropiata conferinta a lui Michael Thompson si sa incerc sa va conving ca este de mers la ea si ca o fac din toata inima. 

Astea-mi stau in drafturi. Nu a avut niciodata blogul asta atatea drafturi.

Va voi povesti insa de doua lucruri. Subiectele fierbinti ale saptamanii, care mi-au acaparat toata atentia, mi-au secatuit izvoarele de inspiratie si mi-au deturnat atentia.

Primul este, in ordinea cronologica, Rosia Montana. Nu va mai bat la cap cu argumentele „contra”. Va dau doar linkurile catre unele din cele mai autorizate institutii cu putinta sa isi dea cu parerea despre proiectul de minerit:

Ministerul Justitiei 

Academia Romana si  Documente in format pdf 

Casa Regala a Romaniei  

Academia de Studii Economice

Dincolo de orice alte discutii, singurele argumente care au fost aduse in mediul online „pro”-proiect sunt de cele care au categorisit manifestantii de la Universitate ca fiind „hipsteri”, „drogati” si imbracati ciudat. Sau cu fete ciudate. QED as adauga eu. Iar cel mai amar gust mi l-a lasat postarea lui Piticu. Atata pot unii, ca altceva nu am ce sa spun. Si ma doare, caci am fost si eu acolo, si cu copiii dar si fara ei. La fel ca multi alti cunoscuti de-ai mei. Noi suntem hipsterii, noi suntem aia cu fete ciudate. „Ecologistii naibii” si „hipsterii drogati” – dar sa revenim la linkurile de mai sus. Ecologistii naibii sunt si Academia Romana, si ASE-ul si Ministerul Justitiei si, de ce nu, si Casa Regala. In alta ordine de idei, ecologistii naibii, fac curat in fiecare seara la locul protestelor.

Mai e si categoria „nu am destule informatii ca sa ma pot pronunta in favoarea sau in defavoarea proiectului”. Nah, uite mai sus, niste linkuri, ca ma tot intorc la ele, pardalnicele. Si mai sunt, dar nu pun  nici Casa Jurnalistului, nici TOTB, nici Vox Publica, nici alte site-uri care au articole extrem de bine documentate si argumentate pe tema asta. Le lasam pe alea, dar astea de sus NU au cum sa fie ignorate.

Al doilea, a fost moartea lui Ionut. Da, se moare zilnic. Zilnic auzi de cate un caz. Omorat de tatal beat, sau pe trecerea de pietoni, intr-un incendiu, sau cazut de la etaj, sau otravit cu ciuperci culese din padure. Ma feresc cat pot, traiesc intr-o negare auto-impusa, pentru ca altfel simt ca ma duc cu capul. Citeam zilele trecute in Inferno ca partea cu negarea este o caracteristica a intregii societati. Ne bagam capul in nisip, sa nu mai vedem, sa nu mai auzim, sa nu mai stim. Self preservation, kinda. Dar aici nu am putut nici ignora, nici trece mai departe.

Nu cred sa existe cineva in orasul asta care sa nu fi fost atacat macar o data de un caine, sau sa nu aibe o cunostinta care sa fi fost atacata. Eu insami am fost muscata, culmea, intr-o policlinica de copii, de catre un caine stiut a avea comportament imprevizibil (am aflat asta DUPA ce m-a muscat). A trecut la doi milimetri cu coltii de artera radiala, dupa cum mi-a zis asistenta care m-a pansat. I was lucky. Lucky enough ca potaia nu si-a infipt coltii indeajuns de tare incat sa imi smulg mana din gura lui, lucky enough ca am primit primul ajutor instantaneu (doar eram intr-o policlinica, God damn it!). Pansament, calmant (doare ca dracu o muscatura!), anti-tetanos si fuga direct la Matei Bals pentru antirabice. La fiecare din cele cinci antirabice pe care le-am facut, ulterior, mi-am petrecut cel putin o ora la coada, asteptand, pentru ca de fiecare data veneau noi si noi cazuri, mai grave sau mai norocoase. Am vazut un barbat in toata firea, masiv si inalt, cu pulpa dreapta pur si simplu atarnand dupa o „intalnire” cu un caine. Credeti ca a disparut cainele dupa? Nope, tot acolo era. Policlinica Grigore Alexandrescu, de pe Calea Dorobantilor. Buricul Bucurestiului.

Cine sunt vinovatii in cazul lui Ionut? Sa ii luam intr-o ordine aleatoare:

• Proprietarul terenului – pentru ca nu a asigurat imprejmuirea perimetrului conform legii. Cati nu sunt in situatia asta? Va spun eu, mii!
• ADP-ul – pentru ca nu a verificat respectarea legii de catre proprietarul terenului (este o procedura, destul de clara in aceasta privinta). Verifica oare ADP-ul vreunul oare?!? Ma indoiesc.
• Primaria – pentru ca situatia cainilor comunitari, desi este un butoi cu pulbere gata sa explodeze (ce vorbim, deja a explodat), nu a facut nimic concret in a rezolva problema. Avem la un oras de 2 milioane de oameni opt hingheri si trei masini de ecarisaj. Timpul mediu de raspuns la sesizarile cetanenilor este cuprins intre 45 si 60 de zile. 
• ONG-ul care era responsabil de cainele respectiv – pentru ca, la fel ca alte zeci de ONG-uri capusa, se folosesc de ani buni de portilele legale pentru a nu-si asuma in nici un fel resposabilitatea pentru cainii pe care ii sterilizeaza. Aici voi detalia nitel:

Persoana „x” s-a trezit ca pe terenul companiei s-au aciuat vreo sapte caini maidanezi. Teren proprietate a companiei, ingradit legal. Suflet bun, le da de mancare zilnic. Intr-un singur an numarul maidanezilor a ajuns undeva la treizeci. Cainii se inmultesc, you know. Omul si-a zis sa aduca pe cineva autorizat sa castreze cainii. S-a interesat, a ajuns la un ONG, iar doamna de acolo i-a zis asa: „Nici o problema, domnu’. Ii adunati dumneavoastra intr-o zi intr-un tarc, ma sunati, iar eu trimit fetele cu unitatea mobila, si ii opereaza acolo pe loc.” Omul, fericit nevoie mare, ii zice ca asa va face. Doamna mai adauga: „Ah, si va rog sa aveti la dumneavoastra vreo cinci-sase carti de identitate, ca sa imi semnati si mie pe procesele verbale”. 


Zdrang. Intelegeti unde bat? ONG-urile fac castrarile, iau datele de pe buletinele oamenilor, care isi asuma astfel TOATA responsabilitatea pentru animalul cu pricina, si dupa aia isi iau frumusel banii de la primarie pentru castrarile facute. Frumos, curat, ONG-ul face banu, pa si la revedere. 

• Si nu in ultimul rand, bunica. Bunica va purta poate cea mai mare vina asupra sa, toata viata de acum inainte. Ma intreb de ce Protectia Copilului nu s-a autosesizat pana acum. 

Mie ca mama imi este greu. Imi este greu sa inteleg cum de s-a ajuns aici. Si imi vine greu sa imi privesc copilul mijlociu, de exact varsta lui Ionut. Un copil de patru ani mai are inca rotunjimile alea bebelusesti pe alocuri, inca mai stalceste cuvintele. Un copil de patru ani are inca un corp firav, vreo 20 de kilograme si putin peste un metru inaltime. Ma uit la copilul meu si instantaneu imi vin in cap cuvintele medicului legist, mi se amesteca in minte si ma transporta in cel mai groaznic cosmar cu putinta: „300 de muscaturi pe suprafata corpului”, „numai talpile au ramas intacte”, „daca vedeti asa ceva, va schimbati complet imaginea despre de ce pot fi in stare niste caini”.

Nu mai traim in jungla oameni buni. Nu avem tigri si animale de prada, out there, in libertate. Suntem intr-o metropola cu vreo 2 milioane de locuitori, Micul Paris cica. NU se poate asa ceva.

Citeam mai devreme articolul unui medic veterinar, care explica cu lux de amanunte care e treaba cu eutanasierea si ca el nu isi va asuma niste morti, deci daca se incepe campania de eutanasiere el va zice pas.  Nu e nimic. Ma ofer eu voluntar. Iau eu asupra mea toate pacatele domniei sale.

Azi cei doi parinti isi ingroapa copilul.

Vineri va fi un meeting la Romana, incepand cu ora 19:00.

Ma scuzati, dar asta este cel mai impartial ton pe care il pot folosi. Altfel, nu vreti sa stiti ce imi trece prin cap, cata revolta simt, cum imi vine sa reactionez si cum incerc sa nu las loc instinctelor, ci ratiunii sa vorbeasca. Mult mai bine decat mine scrie Ina. Cititi-o. Scrie exact ce si cum gandesc eu, numai ca eu nu am coaiele sa pun totul pe hartie.

Noh, si acum sa vina haterii.