Recititi aceasta postare despre doua satucuri aproape sterse de pe fata pamantului din cauza saraciei.
Ca sa mai adaug cate ceva la fotografiile din postarea cu pricina: Cuiugiuc este un satuc cu vreo 300 de locuitori, Coroana cu 45 de gospodarii. Copiii fac naveta cate 6 kilometri pentru a invata, fie ca-s 40 de grade fie ca-s -10. Parintii fac naveta pentru a munci, satele cu pricina sunt altfel moarte din orice punct de vedere le-ai analiza si doar birturile mai sunt puncte de atractie in rest totul e mort, mort, mort.
Daca cel de-al doilea, Coroana este mai la „sosea” si mai aproape de civilizatie, apai Cuiugiuc este la mama naibii, intr-o pustietate totala, unde si daca vrei, nu ai ce sa gasesti interesant de facut. Deci, mort, kaput.
Revenind, in caz ca inca va intrebati unde vreau eu sa ajung, cred ca totusi v-ati dat seama din titlu. Oamenii aia cu care am vorbit in cele doua sate (caci mai mult mai vorbit decat am fotografiat), voiau sa munceasca si faceau pe dracu in patru pentru asta. O spun si acum, la trei ani si ceva de la vizita acolo, omuletii aceia sunt demni de toata admiratia. Femeia aceea de 47 de ani, facuse de toate la viata ei, imi repeta obsesiv ca „omul cat traieste invata”, iar ea nu va refuza niciodata ocazia de a invata ceva nou.
Oamenii aia care ne tot intoxica cu sloganul lor „Noi nu vrem decat sa muncim”, care se comporta ca niste copii mici cand nu primesc jucaria dorita („oaaaa, nu ne dati de munca in minerit, ne dam cu curul de pamant in mina muzeu pana vine mamica sa ne faca pofta”) ar avea enorm de multe de invatat de la oamenii din Cuiugiuc. Si de la oamenii din alte sute de sate din tara asta. Oameni simpli, cu coloana, care nu asteapta pomana, ci isi schimba singuri drumul chiar si atunci cand totul e potrivnic.
