Ziua de ieri a fost oarecumva sub semnul magicului. Aveam sa fiu pentru o zi de cealalta parte a baricadei, intr-un spital, la Regina Maria. Nu pacient, ci „doctor”, sau ca sa fim mai exacti, un rezident ratacit :)

Ne-am echipat rapid si eu si Ioana, in faimoasa uniforma albastra, care s-a dovedit a fi mult prea mare (cred ca incapeam lejer amandoua in una singura) si am fugit pe scari, la raportul de garda. Am intrat direct in paine, cu un caz problema, un fat de 23 de saptamani cu o malformatie la splina ce trebuia operat intrauterin, operatie extrem de riscanta, atat pentru mama cat si pentru copil. Instantaneu gandurile mi-au fugit acasa la cei trei copii ai mei, m-au napadit amintirile din fiecare sarcina, fricile care m-au incercat din greu pe parcursul tuturor acelor luni, frici de care imi era teama pana sa le si gandesc, daramite sa le mai si cuprind cu mintea. Nu aveam sa realizez la acea ora matinala ca gandurile acestea aveau sa fie cu mine pe tot parcursul zilei, insa asa a fost.

Dupa raport ne-am impartit pe specializari, Ioana s-a dus la pediatrie, iar eu am dat fuga la neonatologie. Prima ora a fost oarecumva linistita, pentru ca toti doctorii de pe sectie si asistenta sefa au avut hartogaraie de completat, lucru ce pe mine m-a pus oarecumva in incurcatura, si consultantul din mine a inceput sa puna intrebari. De ce trebuie sa completeze atatea hartii, de ce trebuie sa le faca ei pe toate, daca mai este loc de optimizare, de ce nu pot fi delegate anumite sarcini. Mi s-a raspuns ca o parte din munca ar trebui sa fie facuta de cineva care sa fie din administrativ, ca lor intr-adevar le ia enorm de mult toata partea birocratica, uneori se aduna cam o ora si jumatate de hartii, documente de completat si ca multe, in afara de foile de observatii ale pacientilor pot fi completate foarte usor de cineva care nu trebuie sa aiba studii medicale. Stiu ca nu e nimic interesant si fascinant aici, insa poate fi un feedback util pentru managementul Regina Maria si am tinut in mod special sa vorbesc si despre asta.

A urmat vizita prin saloane, spre cele trei externari care urmau sa aiba loc in cursul zilei, au fost discutii cu proaspetele mamici in principal pe tema adaptarii la situatia de acasa, pasi de urmat, controlul de la o saptamana, raspunsuri la diverse intrebari ale mamicilor. Toate initiasera alaptarea cu succes, erau linistite si zambitoare, intr-un singur caz era o problema, iesise la bebelus infectie cu streptococ de grup B, insa era deja pe tratament si dadea semne ca raspunde la el.

Intorsi inapoi la neonatologie, Dr Palade si-a concentrat atentia pe ceilalti nou nascuti de pe sectie, vreo 12 la numar, cu verificarile de rutina, masurarea bilirubinei, masuratori, etc. Ne-am mutat pe zona de terapie intensiva, unde in doua incubatoare dormeau linistite doua gemene nascute la 34 de saptamani si un bebelus, unul care le-a adus mari provocari, fiind cel de-al doilea nou nascut la 28 de saptamani din istoria spitalului. Din nou mi-au revenit in minte trupurile firave de la Giulesti, insa el avea un prognostic bun, chiar daca initial primise nota 3 la nastere, fusese intubat, era totusi pe o curba ascendenta, trecuse cu bine de perioada intubarii, si raspundea bine tratamentelor. Cu toate astea, doctorul Palade mi-a spus ca mai este o perioada critica, de aproximativ o luna, fiindca exista oricand riscul unor infectii gastro, datorita faptului ca bebelusul este hranit exclusiv prin gavaj, ca exista inca riscul ca el sa ramana cu sechele datorita detresei respiratorii de la nastere, insa este monitorizat 24/24, inclusiv activitatea neuronala. Si ca acum este liniste la terapie intensiva, pentru ca in urma cu o saptamana si ceva aveau zece nou nascuti prematuri pe sectie in ingrijire.

Am fost sa ii vedem si pe gemenii vedeta ai maternitatii, Tudor si Filip, nascuti pe 30 septembrie, si care erau cu mama lor in rezerva. Spun gemenii vedeta, pentru ca ei au fost primii din Romania operati intra uterin de sindromul transfuzor-transfuzat. Operatia s-a derulat la sfarsitul lunii iulie, a fost realizata de un colectiv condus de Dr Hadi Ramihian, iar cei doi bebelusi au venit pe lume, sanatosi, la 34 de saptamani. Acum erau tot impreuna, impartind acelasi patut, dormind lipiti unul de altul, lucru pe care mama lor l-a subliniat, spunandu-ne ca oricat ar incerca sa ii puna intr-o pozitie care sa le ofere ceva spatiu, ei fac ce fac, se cauta si tot cu fetele lipite una de cealalta ajung sa stea :).

A urmat o binemeritata pauza in care ne-am reunit care a venit la pachet cu intrebarea provocare: „Fetelor, vreti in blocul operator sa asistati la o cezariana?” mai cu juma de gura, mai cu aplomb, toate am raspuns „DA!”. In asteptarea orei de intrare in operatie am mai stat la povesti, cu si despre copii, ne-am impartasit experientele, am realizat ca eu avusesem o zi de-a dreptul usoara pe langa Ioana care vazuse numai cazuri internate de bronsiolite, enterocolite sau pneumonii, si m-am felicitat ca eu am stat in linistea neonatologiei si nu mi-am retrait toate experientele cu internarile si bolile copiilor.

Si pot spune ca a fost usoara, prin prisma faptului ca au lipsit cazuri de urgente, caci altfel, vederea bebelusilor singuri in pat, unii cautand cu disperare un san, altii plangand din toti plamanii nu mi-a prins deloc bine. Si raspunsul pe care l-am primit invariabil a fost ca mamele sunt cele care aleg sa ii lase la neonatologie, ca majoritatea sunt cu cezariana si doresc sa se odihneasca. Si ma intrebam oare, daca si-ar vedea pruncii cum plang dupa ele, ar mai avea puterea de a-i lasa acolo sau ar alege sa ii tina in rezerva? Nu stiu, nu sunt deloc in masura sa judec si nici nu am facut asta, insa pur si simplu mi s-a rupt inima vazandu-i pe unii dintre ei, chiar daca au fost consolati imediat de cate o asistenta care a venit si i-a luat in brate.

Undeva in jur de 12 am dus-o si pe Ioana pe sectia de neonatologie sa vada broscutele, am realizat ca populatia a mai crescut un un mic membru, nascut la 11:33, extrem de vioi si de infometat, cat am stat langa el, privindu-l si admirandu-l, si-a cautat in mod obsesiv pumnul cu gura si l-a supt  cu mare pofta. A urmat pe repede inainte alergatura pe scari catre blocul operator, pregatirea pentru intrarea in sala de operatii, casca, masca, botosi speciali, iar de intrat in sala am intrat exact in momentul in care viitoarei mamici i se monta cateterul si i se facea rahianestezia. Si atunci, si eu si Ioana ne-am blocat, ne-am revazut pe noi pe acea masa, in pozitia aceea imposibila, cu capul intre picioare si spatele cat mai arcuit (cat de „intre picioare” putea fi avand in vedere ca aveam o burta de dimensiuni apreciabile). Mi-am reamintit fiecare detaliu al fiecarei proceduri, am resimtit pe pielea mea betadina rece, cursa din abundenta, am resimtit amorteala, tremuratul nervos care m-a apucat de fiecare data, inclestarea maxilarului, frisoanele, piuiturile aparatelor ce monitorizau tensiunea, pozitia crucificata de pe masa de operatie, legaturile stranse in dreptul incheieturilor de la maini. Si am inteles ca nimeni, in afara de noi, cele care traim pe pielea noastra experienta, nu va putea intelege vreodata prin ce trecem in momentele acelea. Pot spune ca ieri, impreuna cu doamna care era pe masa, am mai nascut si eu o data, cel putin la nivel de trairi.

Acum, ca banuiesc ca sunteti curiosi peste masura, va spun ca nu mi s-a facut rau, ca am privit toata desfasurarea cu o curiozitate crescanda, ca mi-am facut loc langa masa de instrumentar ca sa pot privi mai indeaproape, ca una din asistentelede acolo a coborat inaltimea mesei ca sa putem vedea si mai bine. Am vazut cum a fost sectionata pe rand burta, cum au trecut de stratul muschilor abdominali, cu o precizie si niste miscari de o precizie tulburatoare si cu sangerari aproape de zero, cum au trecut ulterior la uter si apoi au taiat membranele. Si apoi a rabunit lichidul amestecat cu sange, in valuri, a fost coplesitor, si i-am vazut capul. Partea urmatoare m-a tinut cu respiratia taiata, pentru ca mi s-a parut brutala, cu o femeie urcata pe burta mamei, care impingea dinspre stern spre abdomen, cu chirurgul care tragea de capul fatului, si a fost cam un minut care mie mi s-a parut o eternitate, pana l-a scos.

Si a venit pe lume puiul de om, a scancit putin, un mieunat care parca spunea „de ce, vreau inapoi”. L-a preluat asistenta de la neonatologie, l-a dus la masuta, l-a sters, era inca vinetiu, dar incepuse sa revina la o culoare la rozalie, acoperit tot de vernix, cu ochii complet inchisi, parca deranjat de lumina brusca a salii de operatie, si-a dat drumul la gura, a inceput sa tipe cu putere, nervos si impacientat. Ochii mi s-au impaianjenit de lacrimi, din nou m-am reintors in salile mele de operatie, am simtit ca imi parasesc corpul si ca de fapt eu sunt cea de pe masa si imi aud puii strigand „unde sunt si ce e cu mine?”. Si nu am mai putut sta, m-am indepartat in tacere, cu o Ioana la fel de plansa ca si mine si la fel de bulversata.

A fost o cezariana de rutina, a fost doar o zi pentru doctorii de acolo, o zi ca oricare alta, insa pentru noi nu va mai fi la fel de ieri. Am vazut ce se intampla acolo, cu bune si cu rele, cu un sistem poate cam imperfect, in care mai este mult de lucrat, dar in care se intampla uneori minuni, cum au fost Tudor si Filip. Si cred ca asta conteaza, poate, cel mai mult.

Nu stiu daca mi-as fi dorit sa asist la o nastere naturala, o vad ca o experienta mult prea personala, nemedicalizata intr-o lume utopica, asa ca sunt extrem de recunoscatoare ca am avut ocazia sa vad pe viu macar o cezariana.

Pana la urma, am asistat, chiar daca intr-un mediu complet steril si poate lipsit de sentimente la unul din cele mai mari miracole ce ne sunt date: venirea pe lume a unei fiinte.

Multumesc, Regina Maria si multumesc fetelor de la Rogalski!