Nu am timp asa ca voi fi foarte scurta, desi poate nu ar trebui sa fiu asa pe subiectul acesta. Saptamana trecuta a fost una cam greu de inghitit. Asta pentru ca am participat la trei evenimente, pe parcursul a patru zile, aparent fara legatura intre ele, care toate, pana la urma au vorbit despre exact acelasi lucru.

Mai intai a fost o intalnire la care ni s-a explicat timp de aproape o ora importanta atingerii in primii ani de viata ai copilului (si nu numai), cu detalii privind procesele chimice care au loc in organismul fiecaruia dintre membrii implicati in rutina atingerilor si implicatiile lor pe termen lung asupra viitorului adult, din punct de vedere al echilibrului emotional, al stimei de sine si al increderii pe care o capata in propriile forte. Mind blowing, va spun.

A doua a fost lansarea de carte a lui Alfie Kohn, unde am avut parte de exact aceleasi idei, puse sub o alta forma, trecute dincolo de poate „banalul” act al atingerii, si transferate in sfera relatiilor cu copilul, modul in care ii oferi dragostea neconditionata, riscurile conditionarii involuntare si asa mai departe. A fost episodul doi din seria mind blowing.

Al treilea moment a fost ocazionat de Conferinta „Fii bine cu tine”, dedicata traumelor si modului in care poti sau nu sa treci peste ele, si la care m-am dus avand in minte propriile mele traume si speranta ca poate voi gasi ceva acolo care sa ma ajute pe viitor. Am dat de exact aceeasi teza, a importantei primilor ani, a rolului crucial pe care il joaca mama in echilibrul pe termen lung. Mind blowing la puterea a treia.

Bun acum, veti spune ca sunt lucruri pe care le stim deja. EU le stiu deja. Le-am citit de atatea ori, le-am simtit de cand am devenit mama, la nivel intuitiv, le aud in mintea mea zilnic, odata cu fiecare moment conflictual din familie. Cu toate astea, insa este zguduitor, la propriu, sa le auzi iar si iar, la un interval de nici patru zile, din gura a peste zece oameni diferiti, cu formari diferite, din domenii diverse (chiar daca unii dintre ei sunt parte a aceleiasi profesii, insa cu specializari diferite, si aici ma refer la psihoterapeuti), si sa vezi cum, chiar daca abordarea este diferita, unghiul si limbajul sunt diferite, pana la urma esenta este exact aceeasi.

Si anume, ca avem un rol de o importanta covarsitoare in ceea ce vor deveni copiii nostri peste ceva vreme. Ca noi de fapt nu crestem copii, ci crestem adulti. Ca nu conteaza atat cat de traumatizati am fost noi in copilaria noastra, ci conteaza ce am invatat din propriile noastre experiente, si cel mai mult conteaza ce putem schimba de acum inainte pentru noi si copiii nostri. Ca fiecare detaliu al primilor ani isi pune amprenta in mod iremediabil in felul in care acestia se vor comporta ca si adulti. Si ca sta numai in puterea noastra sa schimbam starea de fapt.




E putin coplesitor, va spun. Eu inca rumeg, inca ma consum. Ce vreau eu sa stiu de la voi toti, este in ce masura va intereseaza sa dezvolt acest subiect, intr-o serie de postari, sa aduc oameni care sa povesteasca despre aceste lucruri, din perspectiva lor de specialisti.

Deci, vreti sa aflati mai multe? Constientizati ca trebuie schimbate un pic lucrurile in relationarea cu copiii? Constientizati ca trebuie noi sa ne schimbam in primul si in primul rand?

PS: ce am eu in cap nu este legat de aruncarea unei responsabilitati pe parintii nostri, este complet neconstructiva abordarea si nu ofera nici o rezolvare pentru nimeni. Eu vreau, pur si simplu, pornind de la ceea ce suntem noi acum, ca si adulti, parinti, whatever (nu trebuie sa fim DEJA parinti) sa schimbam, pas cu pas, viitorul. Poate suna utopic, dar fiecare mare schimbare incepe un cate un pas mic.