Rebecca este o (re)sursa inepuizabila. Vinerea trecuta, la reintoarcerea ei acasa, pe birou o astepta o agenda noua venita via Cartoon Network. Cand a dat cu ochii de ea, a scos un chiot de bucurie de m-a speriat de numa: „ah, Gumbaaaaaall, uraaa, ce-mi place de Gumball! De unde mi-ai luat-o mami?”. Ii spun ca am primit-o si eu la randul meu si o intreb cine e totusi Gumball, ca eu nu am mai auzit de el.

Imi raspunde pe un ton superior: „Dar ce stii tu mai mami?!?”

She did make a point. Nu stiu nimic de Gumball asta, inca sunt in faza de „wondering”, de unde acumuleaza atatea informatii, ca mereu am senzatia ca nu se concentreaza la nimic, si ca trece prin toate ca gasca prin apa. Vazand-o totusi atat de entuziasmata de agenda aceea, de cum facea deja planuri ce va scrie in ea, mi-am readus aminte de mine pe la zece ani, cand asimilam orice noutate cu viteza luminii, cand invatam un cantec nou pe de rost pe nesimtite (pe Glenn Medeiros – Nothing’s gonna change…. l-am invatat intr-o singura ora) si imi notam cu constiinciozitate orice nimic. Si o inteleg privind din perspectiva „eu la varsta ei”,

Daca vreti si voi sa aflati mai multe despre Gumball, va spun eu aici: are o gramada de premii la activ, inclusiv BAFTA. Pe Gumball il gasiti aici, si mai e in derulare si un concurs, pe numele lui „O veselie de prietenie”, aici.

Cat despre mine, inca nu am gasit formula ideala prin care sa canalizez toate energiile Rebeccai intr-o directie mai constructiva (cel putin din punctul meu de vedere). Ceea ce ma duce direct in alta dilema: ce e constructivsi prioritar pentru mine, la cei 36 de ani ai mei, clar nu e constructiv si prioritar pentru ea, la cei aproape 8 ani ai ei. Si iese un mare „clash of the titans” de fiecare data.