Scoala fiica-mii, cu nimic diferita de alte scoli, se dovedeste a fi o nuca tare pentru noi. Si cum nu suntem veverite, ne chinuim sa ii dam de cap, si presimt ca va mai trece multa vreme pana o vom dovedi. Ori ea pe noi.

De o saptamana Rebecca sta de pe la 1 pana pe la 4-5 dupa amiaza si face teme. Ok, nu in absolut fiecare zi, dar cam asta a devenit norma. Sunt zile in care nu are aproape deloc. Dupa care le da direct in vintre vreo cinci fise la mate si cel putin doua la romana. Ca nu se poate cale de mijloc. In conditiile astea, cititul, care si-asa era scremut pana la Dumnezeu, acum este sursa sigura de trantit cu furie sertare, usi, carti, pixul pe masa, in principiu orice ii mai pica la mana. Si cine o poate invinui?

La sapte dimineata se trezeste, isi bea laptele, se spala pe maini, fata, dinti, se imbraca, se incalta, la opt e la scoala, unde sta pana la doisprezece, pana la unu mai socializeaza cu fratii si mananca masa de pranz, dupa care pana spre 4-5 sta din nou la o masa unde face teme. Se face ora cinci, deja este intuneric afara si mai are patru ore in care nu stie ce sa faca mai intai. Sa se joace, sa citeasca, sa isi ia tableta, sa picteze, sa se uite la un film? Mai face o baie, si uite asa s-a facut ora de culcare. Isi face ghiozdanul pentru a doua zi, isi pregateste hainele tot pentru a doua zi, intra la nani. Si a doua zi o ia de la capat. Cinci zile pe saptamana. Inca nu a facut opt ani si are un program demn de un corporatist wannabe.

Ieri au avut control, asistenta a venit si i-a puricat pe toti, caci fusese semnalat un caz de paduchi. I s-a spus sa se spele pe cap, desi abia se spalase sambata seara. I s-a spus sa isi desfaca coditele (avea sase codite subtiri impletite) pe motiv ca „ce e asta, la scoala se vine cu parul strans si cu bentita!”(doamna asistenta, niste pampoane ca pe vremea lu’ Raposatu’ nu vreti?), noroc ca a sarit doamna in apararea ei, si i-a spus ca ei ii plac si ca asa e frumos la fete, sa le fluture parul in vant, ca de-aia au parul lung. Nu am spalat-o, am vorbit inclusiv cu doamna, care mi-a zis sub nici o forma sa o spal, ca si ei i se pare aiurea sa speli copilul la doua zile distanta pe cap, si ca le-a zis tuturor copiilor sa se spele doar aceia care nu mai facusera baie pe cap de cel putin patru zile. Logic si de bun simt. Fii-mea a dat-o in bocete, ca o mananca de vie si o cearta doamna asistenta. Intelege-te, daca mai aveai cu cine.

Evident, azi, din nou control, din nou puricati copiii, din nou discutii pe marginea coditelor, din nou imperativ „spala-te pe cap”.

Acum isi face temele si bufneste de nervi de cat de multe are de facut, si imi spune ca a inceput doamna sa le dea mai multe teme de cand s-au plans niste parinti la ea cum ca ai lor copii primesc prea putine teme! Si nu o pot invinui pe doamna, sincer!

Mai devreme a venit la mine si mi-a recitat pe de rost o poezie invatata la scoala iar eu am avut revelatia inutilitatii a (aproape) tot ceea ce face ea.

Si parca-l auzeam din nou pe Alfie vorbind de toate lacunele si hibele sistemului, de cum sunt inregimentati, de cum nu se valorizeaza altceva decat obedienta si memoria pe termen scurt (ok, hai sa nu mai fim fandositi, sa ii spunem pe sleau, tocitul!).

Si parca imi revedeam toti cei aproape 20 de ani petrecuti in scoala, si cum toceam ce a spus criticul X despre opera Alexandru Lapusneanul, care s-au transformat mai tarziu in tocitul teoriilor economice si curbelor de consum si adaugati ce mai vreti voi.

Si la ce mi-a folosit? Ca economie si comert si marketing am invatat din practica si muncind pe branci. Ca nu mai tin minte cum se fac integralele, nu mai tin minte nici care e definitia calorimetriei si nici a curentului alternativ si nici a catenelor. Si ca poate daca le-as fi invatat aplicat, intr-un sistem interactiv, care valoriza implicarea personala si procesul de gandire critica, le-as fi tinut minte mult mai bine. Poate mi-ar fi si placut, dar asta este o alta poveste. Si eu sunt unul din cazurile alea fericite, caci am avut dascali buni, atat in generala cat si in liceu. Ca pe multi dintre ei mi-i amintesc si acum, cu nume si prenume, si mi-i amintesc in primul rand pentru calitatea lor de oameni.

Revenind. Alfie a zis niste lucruri. Cu care, dupa cum am mai spus, rezonez, le simt, le resimt.

Inclusiv la partea cu notele, pe care s-a scandalizat lumea. Cum adica sa nu iti ntrebi copiii ce note au luat?!?

Da, foarte simplu, nu imi intreb copilul ce nota a luat (deocamdata noi suntem la nivelul de calificative) si cred ca nu il voi intreba niciodata „Ce note ai luat azi?”. Vine sa imi spuna din proprie initiativa, perfect.

A venit sa imi spuna ca a luat „Insuficient”? Da, a venit. Si am stat impreuna sa vedem ce ar fi putut sa faca mai bine, pentru ca ea a vrut asta. Evident, absolut peste tot gresise de repezita ce este, pentru ca mereu este pusa pe ei presiunea timpului. Fa testul asta in timpul asta. Parametrii care sunt valorizati sunt timpul si numarul de rezultate corecte. Continutul, substanta sunt vax albina.

In situatia aceasta, eu solutia o vad ca invatand copiii sa fie mai atenti si mai focusati asupra procesului, nu al solutiei. Solutia este in plan secundar, procesul prin care se ajunge acolo este esential. Nu penalizand greselile cu un „insuficient”. Nu invata nimic dintr-un calificativ. Insa invata dintr-un sfat, dintr-un exemplu, dintr-o discutie.

M-au obosit psihic opt ani de scoala in care acasa eram intrebata
„Ce nota ai luat?”
„Zece? Bravo! Nu, nu ma intereseaza ca Daniela a luat noua. Ma intereseaza ce nota iei tu”
si varianta inversa:
„Noua? Dar de ce ai luat noua? Daniela cat a luat? Zece? De ce Daniela poate sa ia zece si tu numai noua?”

La asta se reducea totul, la asta se reduce si acum. Si daca pe vremea noastra, in cretacic, nu contau chiar atat de mult notele, acum conteaza. Conteaza daca vrei sa iti duci copilul la Sava, ca trebuie sa fie de zece pe linie in clasele V-VIII. Conteaza dupa aceea la facultate, ca admiterea se face pe baza rezultatelor din liceu. Se ajunge astfel la o vanatoare absoluta dupa note.

Procesul efectiv de invatare, procesul de gandire, logica, curiozitatea, atribute esentiale ale dezvoltarii umane,  toate sunt puse pe planul doi. Si pana la urma de ce ar fi in prim plan? Ca avem nevoie de executanti, nu de ganditori. Ca dupa 12 ani de scoala si inca patru de facultate, fostul copil deja a deprins la perfectie cum sta treaba cu inregimentarea, a deprins la perfectie ca trebuie sa isi tina ciocul mic, sa raspunda numai cand e intrebat si a invatat de minune ca numai rezultatul conteaza, nu si cum ajungi la el. Si e perfect sa intre in urmatorul sistem, ala al muncii, in care, evident, conteaza rezultatul. KPI-ul.

Ora de ora, semestru de semestru, an de an, materie de materie, copiii mai primesc cate o „caramida” de informatii, si presupunem in mod gresit ca la finalul scolii ar putea avea o casa construita din toate caramizile acelea, insa ceea ce are el in realitate este o gramada de caramizi complet nefolositoare, cu care nu stie ce sa faca.

Well, cam atat.