Acasa am razmerita.

Copilul mic nu vrea sa se desprinda de mine, diminetile ma tine strans de tot cu bratele lui mici, ca si cum there is no way out, iar eu nu imi vine sa ma las desprinsa de acolo, ca e bine, si miroase a bebelus inca, chiar daca a trecut de mult de faza asta. Cand nu se mai poate, ma fofilez cumva, ma fac pierduta si-o fac cu jumatate de inima.

Mijlociul nu mai vrea la gradi. Ieri am mers la Conferinta celor de la Salvati Copiii de la Maternitatea Cantacuzino impreuna cu el, fiindca a zis ca merge la gradi, insa noi nu ne-am prins ca „a merge” este echivalent cu a ajunge la gradi si a ramane in anticamera gradinitei. Acolo l-a lasat Radu, de acolo l-am recuperat eu putin mai tarziu.

L-am gasit stand singur in vestiar, uitandu-se la colegii lui cum isi fac miscarile de incalzire (educatoarea lasase usa deschisa, in speranta ca David isi va vedea colegii si va vrea si el sa intre in sala). Cand m-a vazut i s-a luminat tot chipul, s-a aruncat in bratele mele si mi-a zis innecat de fericire: „Ai veniiiiiit!” L-am luat, l-am imbracat si am fugit la propriu spre Cantacuzino.

Acolo conferinta deja incepuse, noi eram ultimii intarziati, ne-am strecurat intr-un coltisor, ghinionul meu a fost ca s-a nimerit ca acel coltisor sa fie langa masa cu niste gustari si cu cafeaua. David si-a facut de treaba pe acolo, golind toate pliculetele de zahar si cutiutele cu lapte. A pregatit pahare cu zahar si lapte pentru toata lumea de acolo, ca oamenii sa nu isi mai puna decat cafeaua. Si-a dat lapte pe el, dupa care a varsat si zahar peste, m-a invitat sa beau apa, dupa care m-a intrebat daca vreau cafea, eu i-am raspuns, „Multumesc, dar nu beau acum!”. Atat mi-a trebuit ca mi-a suierat pe langa ureche „BA DA, bei cafea!”. Pana la urma am scapat, nu am mai baut cafea.

In conditiile astea va intrebati poate, logic, daca am mai fost atenta la ce s-a discutat acolo, ca nu ma dusesem la povesti de sezatoare, ci la discutii pe o problema reala si dureroasa: prematuritatea. Da, am fost foarte atenta, si voi povesti in amanunt cand voi apuca sa ma linistesc. Tabloul nu e roz deloc.

Rebecca mi-a pus capac si ea cu temele, cu asistenta comunista, si nu, nu e decat o zi banala. Fiindca daca nu -s astea sunt altele.

Aseara au vrut la coloreze. Au colorat. Dupa care au vrut sa picteze. Pe foaie, pe masa, pe propriile maini si haine. Dupa care au tinut mortis sa isi faca runda zilnica de sarit in patul matrimonial. Au facut-o si pe asta, eu rugandu-ma in gand fierbinte sa ne mai tina oleaca somiera patului. Ca nu vreti sa stiti cum se aude cand ei sar pe saltea. Mai tarziu, cand ziceam ca gata, resursele sunt pe cale sa se epuizeze, mi-au dovedit inca o data ca ei dispun de resurse regenerabile. Au luat la rand canapeaua si covorul din sufragerie. Meciul l-am vazut intre tipete si chiuituri. Mai bine, zic.

Dimineata am luat-o de la capat. Cu copilul mic agatat de mine, cu mijlociul cu un mare „NU vreau la gradi” in brate.

Mai pot? Mai poc.

Eu sunt intr-o perioada de carcoteala perpetua, fiindca am zile in care ma refugiez in propriul birou si nu ies din casa de luni pana vineri, dupa care carcotesc ca stau toata ziua ca un huhurez, eu si cu laptopul meu, lucrand, scriind, documentand, pana imi lacrimeaza ochii, in trening, si ca nu e bine, ca nu iti mai vine sa mai faci absolut nimic.

Dupa care vin zile in care am intalniri, trebuie sa alerg dintr-o parte in alta a orasului, si ajung si ma plang ca pierd enorm de mult timp pe drum, ca mai bine as fi stat acasa (sic) sa scriu. Oricum ai da-o, nu e bine cu mine.

Cam atat. Stiu nu am zis mai nimic, dar m-am eliberat si eu putin. Scrisul chiar e eliberator uneori. Chiar si atunci cand ai stat o zi intreaga la calculator scriind pe alte subiecte.