Am avut o noapte in care nu am dormit. Nu auzeam decat vantul suierand, cu rafale si cu fiecare rafala mi se strangea si mai mult inima. Am avut vreo cinci porniri azi noapte sa ma ridic din pat si sa ma duc la copiii din strada Lebedei, sa ii iau de acolo, pentru ca simplul gand la bebelusa de trei luni stand in viscolul de azi noapte imi taia rasuflarea. Am ratacit prin casa incercand sa gasesc o solutie vreo doua ore, pana am picat de somn.
Sunt varza de obosita, epuizata psihic si totusi mi se face rusine sa spun toate lucrurile astea cand ma gandesc la calvarul prin care au trecut oamenii acestia in noaptea trecuta. Epuizarea mea e praf in ochi.
Se pare ca se rezolva, in acest moment avem o promisiune de adapost si o varianta de backup (a mea), deci in noaptea asta, in sfarsit nu vor mai dormi sub cerul liber.
Nici nu va imaginati cat de norocosi suntem noi, astia care avem patru pereti, un acoperis deasupra capului, caldura, curent si alte lucruri mici si aparent insignifiante pe care de cele mai multe ori le consideram ca un „dat”. Nici nu va imaginati!
Voi reveni cu detalii pe masura ce se aseaza lucrurile si cu un necesar pentru perioada urmatoare.
Tuturor celor care au ajutat, care au dus de mancare, care au dus haine, care le-au luat hainele vechi la spalat, care au dat povestea mai departe, care au trimis bani, din partea mea „Multumesc!”
