Cand te duci sa te intalnesti cu niste oameni care isi petrec de o luna incoace zilele sub cerul liber cu cinci copii, toti sub opt ani, te-ai astepta sa vezi niste oameni daramati psihic, tristi, terminati fizic si lipsiti de orice semn de viata si energie pe chip. Ca asa ai fi tu daca ai fi in locul lor.

Si totusi….


Totusi situatia statea oarecumva invers. Nu stiu daca era energia data de faptul ca isi gasisera pentru prima data in ultima luna un loc cald unde sa isi duca copiii, nu stiu daca asta este starea lor de spirit obisnuita, insa ieri am avut parte de una din cele mai frumoase lectii cu putinta.

Nicoleta si Dan sunt parintii celor trei copii. Nicoleta mi-a prezentat copiii, acolo nu erau decat cei mici, fiindca cei mari erau la centrul de zi unde stau pana seara sa isi faca lectiile.

Juniorul Nicoletei, care are un an si patru luni, este copilul dinamita: „Doamna, nici nu stiti ce ne face copilul asta, nu sta o clipa locului”, iar in privirile lui am inteles de ce mi-a zis Nicoleta ce mi-a zis :) cu o privire jucausa si ghidusa, un zambet larg intiparit pe buze, flancat de niste semi-gropite in obraji, ma invita la joaca. Nicoleta cea mica, de trei luni, mi-a gangurit non stop cat am tinut-o in brate si i-am cantat. Pe mama ei o cam epuiza, pentru ca „mananca de rupe, ma suge toata ziua, are deja peste sapte kilograme la trei luni, desi s-a nascut cu doua kile doua sute”. Dar nu ti-e frig? o intreb eu, uitandu-ma la decolteul ei descoperit… „nu mi-e frig, nu. Pai ce sa fac, stau asa, ca tot timpul vrea sa suga, acum e minune ca sta asa cuminte cu suzeta in gura!”

Am vazut-o pe Nicoleta cum se tot indoia de spate: „Ne-a cam pus capac vantul de azi noapte, m-a tras curentul pe la spate, si uite ca acum imi dau lacrimile de durere”. Dan intervine si imi zice: „pai da, ca exact de asta ne era teama. Uita-te la ce casuta am facut cu folia asta, imi zice aratandu-mi spre improvizatia de „casuta”, era foarte bine aranjata, si am tot zis, ca ne va fi bine cat nu va bate vantul. Aseara s-a cam dus totul la vale de la ce vant a fost, si normal ca acum o doare”.

„Nu iei ceva pentru durere?” o intreb eu. „Nu, cum sa iau, doar il alaptez pe asta mic, nu pot lua nimic. Ce calmant sa iau, lasa ca mi-o trece la un moment dat”

Sunt de un bun simt cum rar mai gasesti in ziua de azi. In timp ce descarcam masina cu mobila (eu am fost sa ii ajut in aceasta operatiune, sa o transport la un loc sigur, pentru ca in centru nu ii primesc cu tot calabalacul, si e normal, ca nu au ce face cu fotolii si dulap si alte acareturi intr-o casa deja mobilata), pe Dan l-a sunat o doamna care dorea sa afle mai multe despre situatia lor (Dan imi povestise ca a fost sunat de peste 30 de persoane ieri si ca era depasit de situatie!).

La intrebarile doamnei respective a raspuns cu enorm de multe detalii si mesajul a fost de fiecare data: „Doamna draga, nu suntem decat niste oameni simpli, nu am avut niciodata vreunul dintre noi o casa a noastra, am stat de cand ne stim pe unde am apucat, ne-am gasit, ne-am indragostit, am facut copii, ne iubim de nu mai putem si nu vrem sa ne separam. Orice ar fi noi vom sta mereu impreuna”.

Dupa care a rugat-o frumos de tot sa il sune mai tarziu, pentru ca ceilalti oameni incepusera sa descarce masina, iar el se simtea prost ca sta la telefon si nu ajuta. S-a bucurat ca un copil cand i-am dat ghiozdan pentru fiica lui care isi pierduse ghiozdanul cu cateva zile in urma, mi-a multumit de nu stiu cate ori ca l-am ajutat sa isi care mobila, si am simtit in glasul lui recunostinta sincera in cea mai pura forma a ei.

Am gasit niste oameni victoriosi acolo. E un triumf al simplitatii, al bunului simt, al tariei de caracter, in pofida tuturor nesanselor oferite de viata.