De cand exista blogul asta am legat o multime de prietenii frumoase. Nu-s vreo naiva, sunt la varsta la care stiu foarte bine sa separ cunostintele de prietenii. Cu toate astea pot spune ca intr-adevar am legat o multime de prietenii. Din acelea frumoase, reale, cu oameni cu totul si cu totul deosebiti, pe care nu i-as fi intalnit daca nu ar fi existat aceasta turnura neasteptata in viata numita blog.

Pe de alta parte, destul de des, aventura asta isi arata si fata mai putin happy. Caci una din cele mai valoroase lectii invatate in ultimii cinci ani a fost ca nu ai cum sa multumesti pe toata lumea. Si ca poti sa fii pe aceeasi lungime de unda cu o persoana pe 99 de subiecte, dar totusi va exista un al 100-lea care va strica totul. Fine by me, am invatat sa accept orice pareri contrare, atata timp cat au in ele o minima doza de bun simt si au la baza ideea de a construi ceva din diferentele de viziune pe o tema data. Am invatat sa vad dincolo de o opinie opusa, pentru ca un om inseamna mult mai mult decat o afirmatie sau o fapta.

Daca mi-am cultivat ceva in ultimii ani de cand sunt mama si de cand am si blogul, apai mi-am cultivat capacitatea de a fi toleranta. Nu eram deloc toleranta, aveam mereu senzatia ca stiu cel mai bine. Viata mi-a dovedit ca de fapt nu stiu chiar asa de bine si ca mereu mai e ceva de invatat. Si ca pot invata din fiecare experienta cu care ma confrunt, ca pot invata din fiecare interactiune cu alti oameni, fie ea virtuala sau reala.

Am invatat sa daruiesc cu adevarat, fara a astepta ceva in schimb, am invatat sa ascult, am invatat sa imi deschid mintea si ochii la ceea ce e nou si am invatat sa filtrez.

In ultimii cinci ani am scris peste 1500 de postari pe acest blog. Unele mai fericite, altele mai putin. Din cauza unora din ele am pierdut, la altele am castigat. Am fost contestata, nu am mai fost pe placul tuturor si chiar daca initial a fost un mic soc pentru mine, in timp m-am obisnuit. E din zona aceea de orgoliu pe care in timp am pus-o deoparte si am transformat-o in „imi vad de drumul meu”. Drumul meu s-a curatat, uneori de la sine, alteori l-am curatat eu, fiindca am puterea si dreptul de a alege ceea ce vreau sa ajunga la urechile mele, si l-am curatat de lucrurile, cuvintele si vocile cu energii negative care nu imi aduc ceva bun in existenta.

M-am incarcat in schimb cu optimism, si lucruri frumoase, cu cate o vorba buna de incurajare, cu fapte bune, cu mici nimicuri de care uneori chiar am avut nevoie ca de aer. Exercitiul de a scrie e consumator mare, de timp si de multe alte resurse ce nu vor putea fi niciodata cuantificate si de aceea de fiecare data m-am incarcat cu energie si acea doza necesara pentru a merge mai departe venita din gesturile enumerate mai sus.

Si-am realizat ca in pofida faptului ca de multe ori resimt acut toata singuratatea asta data de maratonul din ultimii cinci ani, mereu este acolo o comunitate, uneori mai tacuta, alteori mai vorbareata, care ma sustine. Si ca fara ea, adica fara voi, maratonul acesta nu si-ar mai avea sensul.

Mai avem mult pana departe. Asa ca, la bilant de cinci ani de blog, imi iau angajamentul voi scrie in continuare exact asa cum am scris si pana acum, voi mentine focusul pe teme legate de cresterea copiilor, pe educatie, attachment parenting, teorii de parenting, alaptare, nastere, chiar daca pentru unii nu sunt comode, voi face recomandari, care dincolo de ideea ca au fost platite sau nu, ma reprezinta in totalitate, voi povesti din aventurile noastre de zi cu zi cu copiii si din dubla mea calitate de femeie si de mama.

Poate vor mai fi multe momente in care ma voi simti singura, insa am certitudinea ca vor fi din ce in ce mai putine. Poate voi mai avea multe momente de cumpana in care ma voi lamenta mie insami pe ton de bocitoare, de ce nu ma accepta x si y, dar pana la urma nu le poti avea pe toate, nu? Raman cu ceea ce conteaza cu adevarat: cu voi, the silent crowd, care ajungeti aici si imi cititi cuvintele. Si pentru asta, va multumesc si ma inclin in fata voastra.