„Wind’s in the east, mist comin’ in. 

Like something is brewin’ about to begin 

Can’t put me finger on what lies in store 

But I feel what’s to happen, all happened before.”

Daca as putea caracteriza acest film printr-un singur cuvant, acela ar fi „exceptional”. Dincolo de o banala etichetare se afla un adevarat noian de senzatii si trairi. Filmul este de la inceput si pana la final un carusel veritabil, si oricat de mult mi-as fi dorit sa se termine mai repede pentru a afla finalul, tot atat de mult mi-as fi dorit sa nu se mai termine.

Este genul de film pe care l-ai putea revedea iar si iar, si de fiecare data ar fi ceva nou de descoperit. Tom Hanks (Walt Disney), Emma Thompson (P. L. Travers) si Paul Giamatti (in rolul soferului) fac niste roluri de zile mari, iar exprimarea mea este oarecumva saraca.

Filmul este bulversant, te trece de la o stare la alta, intr-o secunda razi in hohote si in urmatoarea te cuprinde o tristete apasatoare. Nu va ganditi ca veti plange cu lacrimi de crocodili, insa filmul va va atinge cu siguranta niste puncte sensibile si veti iesi de la el putin ravasiti. Mie mi s-a intamplat. Am citit ulterior si review-ul facut pe Hotnews, care caracterizeaza filmul ca fiind ” o imitatie de veioza din sticla colorata in spatele careia sta o mica lumanare”, afirmatie pe care eu o gasesc ca fiind de o superficialitate crunta.

Filmul nu este despre Mary Poppins. Filmul este despre cum te agati de nalucile din trecut, despre cum iti lasi intreaga viata sa iti fie ghidata de ele, filmul este despre puterea de a-ti schimba (sau nu) viitorul, despre (ne)adaptare, rigiditate, este despre prietenie, lucrurile mici care iti pot face viata mai frumoasa cu conditia sa ai curajul de a le observa.

Emma Thompson este o nesuferita geniala pe parcursul filmul si reflecta in cel mai autentic mod cu putinta rigiditatea britanica in opozitie totala cu deschiderea atat de familiara si uneori apasatoare caracteristica americanilor si cred ca este cel mai bun film pe care l-am vazut pana acum din acest punct de vedere (priviti numai putin imaginea alaturata, e emblematica pentru tot filmul, body language at its best!).

Comicul de situatie este magistral orchestrat, am ras in hohote la propriu si fiecare clipa de comedie este contrabalansata cu momentele dramatice, de aici si sentimentul de plimbare intr-un carusel, pe care l-am avut pe tot parcursul vizionarii.

Filmul este pentru copiii din noi, dar nu este deloc un film pentru copii. Filmul este despre cum ne afecteaza toata viata anumite momente din copilarie si despre cum, devenind parinti mai tarziu, le putem taia aripile copiilor nostri, aruncand in spatele lor toate neimplinirile noastre.

Filmul este despre salvare si pierdere, despre sanse noi si in final, este despre puterea de a schimba povestea.

Ce poveste? Asta va trebui voi sa aflati.

PS: ma scuzati daca am folosit prea multe superlative in acest articol, insa este poate cel mai bun film pe care l-am vazut in ultimii ani (de la Cloud Atlas incoace, care, culmea, tot cu Tom Hanks este).

PPS: Dupa cum ii spuneam si lui Radu, eu nu suport musicalurile (este singurul gen de film pe care il evit ori de cat ori pot), motiv pentru care nu am vazut niciodata cap-coada Mary Poppins. L-am vazut pe bucati, stiu povestea pe de rost, insa nu am fost niciodata capabila sa il vad integral. Sa fiu sincera, singurul musical pe care l-am vazut vreodata a fost Les Miserables. Nici macar „Sunetul muzicii” nu a avut mai multe sanse ca Mary Poppins. Insa acest film, chiar daca o mentioneaza pe stimabila nanny aproape obsesiv in firul narator, NU este despre Mary Poppins.

Linkuri utile: Rotten Tomatoes, IMDb