Sambata si duminica seara, Digi 24 a dat un documentar numit „Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”. Sunt acolo numai imagini de arhiva, niste filmari pe care eu nu le-am mai vazut pana acum, si niste ipostaze ale cuplului de trista amintire complet noi pentru mine.
Dincolo de toate astea, la fiecare secventa, in capul meu se derulau cu totul altele, unele traite pe pielea mea, altele povestite de ai mei si sedimentate bine de tot in creier. Si am realizat ca acest regim, in care am trait unii dintre noi mai mult, altii mai putin, ne-a traumatizat pe vecie. Ne-a intrat in ADN si greu va mai putea fi scos de acolo. Chiar si acum, la aproape 25 de ani de la extinctia lui, urmarile sunt atat de vizibile si atat de vii, si nu se vor duce prea curand. Asta pentru ca am devenit o natie de invalizi. Am fost atat de raniti, atat de persecutati, de cele mai multe ori fara sa constientizam, incat singura noastra sansa ca indivizi sa supravietuim a fost sa ne gandim exclusiv la noi. Am fost invatati sa ne ascutim toate simturile, ca niste animale vanate, sa ne ascundem adevaratele ganduri, sa ne camuflam, sa fim doar noi pentru noi, sa plecam capul, sa induram, sa inghitim in sec, pentru ca nu-i asa, „capul plecat, sabia nu-l taie”. Ne-a fost omorat orice spirit combativ, orice dorinta de a-i ajuta pe cei din jur, orice initiativa de a lupta pentru orice altceva nelegat in mod direct de propria supravietuire. Paradoxal, la nivel de societate exact asta facem si azi.
Azi totusi am invatat sa deschidem gura, in virtutea unei libertati castigate acum 25 de ani, libertate pe care nici azi nu am invatat-o complet. Pentru ca o folosim de cele mai multe ori pentru a ataca, la fel cum un animal riposteaza pentru a se apara, atunci cand simte ca este atacat. Si asta este poate cel mai mare rau care ni s-a facut. Faptul ca simtim in permanenta ca trebuie sa supravietuim, si ca oricine nu e de acord cu noi e impotriva noastra. Si nu este trasatura noastra distinctiva ca natie. Nu. Este consecinta sechelelor acestui regim. Suntem ca niste victime, tinute prizoniere, torturate si terorizate atatia amar de ani incat au uitat cum e sa fie oameni. Am uitat cum e sa fim uniti, am uitat cum e sa construim, am uitat cum e sa gandim fara a ne focusa exclusiv pe propria supravietuire, ci a ne concentra pe binele colectiv.
La fel ca in regimul trecut, suntem impartiti in doua. Cei de sus, si restul, noi, marea masa, care stam si inghitim. Pe principiul ca atata timp cat nu ne atinge raul in mod direct, noi putem sa induram. Resurse de supravietuire avem din cate vad, fiindca in continuare, stam linistiti si ne ducem traiul mai departe. Inca mai putem duce. Oare?
Am scris toate astea, fiindca dupa aproape 25 de ani in libertate, am inteles aseara un lucru. Am ramas infirma din punct de vedere mental dupa tot regimul ala. Si, chiar daca 90% din oamenii acestei tari, si aici vorbesc de cei care au trait in perioada cu pricina, nu vad, nu recunosc sau nu constientizeaza asta, cel putin la fel de infirmi sunt si ei. Si nu stiu ce Dumnezeului ne mai trebuie, ca sa ne trezim odata naibii.
Trivia: revazand imaginile cu vizita lui Ceausescu prin Casa Poporului, insotit de defuncta Anca Petrescu, mi-am amintit de povestea traita de tatal meu, la Antrepriza de Constructii, tot in perioada aceea, legata de ansamblul de blocuri ce urmau a fi construite la Piata Alba Iulia. Ceausescu nu putea intelege machetele ce i se prezentau, asa ca a cerut sa se realizeze o macheta la scara 1:1. Exact, ati inteles foarte bine. Si asta s-a si facut. Pe perioada de iarna, pe un vant cumplit, macheta 1:1 s-a realizat, Ceausescu a venit in vizita, pe schele erau cateva mii de muncitori, cocotati pe schele, tinand cu mainile de panze, ca sa nu le ia vantul. Totul, pentru ca omul isi dorise sa vada blocurile in situ, la dimensiunea lor reala. A venit, a stat doua minute, si-a dat ok-ul si asta a fost. Cand mai treceti pe acolo sa va amintiti de povestea mea.
PS: nu ii mai acuzati pe cei ce duc dorul perioadei comunismului. Mare parte din ei, va garantez, sufera de sindromul Stockholm.
