Copiii-s la Sinaia acum. Doi dintre ei doar, fiindca zana rupe partiile in doua prin Poiana. Noi doi, ca huhurezii la Bucuresti, „lost in translation” ca sa am o exprimare plastica.
I-am lasat la Sinaia cu inima stransa, fiindca nu mai departe de duminica, pe la zece seara, David a executat un full contact cu muchia de la tablia patului, in zona dintre buza superioara si nas, care s-a soldat cu mult sange, plansete si un fren facut ferfenita. Si daca in seara cu pricina, dupa calmarea spiritelor, am decis sa nu chem salvarea, a doua zi m-am prezentat totusi la Spitalul din Sinaia, ca sa fiu sigura ca e totul in regula. Slava Domnului, chiar a fost in regula, frenul se va suda in timp, dupa cum m-a asigurat chirurgul de acolo.
David s-a uitat incruntat la toti doctorii si toate asistentele, pe care i-am prins (cred) intr-o zi foarte foarte relaxata, noi fiind singurii pacienti de acolo, motiv pentru care asistentele au stat mai mult calare pe el, intrecandu-se care de care in dragalasenii, doar-doar i-or smulge vreun zambet. Au reusit pana la urma sa ii smulga un „Nu imi place aici la voi” si un „La revedere” la final.
Pentru „La revedere”-le acela l-am rasplatit cu o vizita la Penny, de unde copilul meu drag si serios si-a ales niste conserve de sproturi. Nu tu ciocolata, nu tu altceva. Sproturi si hering in ulei.
Raducu a privit scena de duminica seara cu niste ochi mari, a stat numai printre picioarele mele, sa vada el totul, insa neasteptat oarecumva din partea mea, nu a avut nici o vorba buna sau o mangaiere pentru fratele mai mare. In schimb, Rebecca (inca nu plecase sa cucereasca Sulinarul) mi-a fost de mare ajutor, avand o stapanire de sine si o viteza de reactie apropiata de a mea.
Eu le-am avut pe toate astea, insa realitatea era ca tremuram toata in sinea mea. Ca era un talmes balmes, ce sa verific mai intai, cum sa il palpez, ce sa urmaresc, ce am de facut, cum sa il linistesc. Ca cu fiecare incurajare pe care o scoteam pe gura pentru David, mai imi spuneam si mie inca cinci. Cu atat mai mult cu cat intamplarea s-a produs la douazeci de centimetri de persoana mea (eram patru fiinte intr-un pat).
Da, daca as putea i-as opri din toate explorarile lor, din toata inconstienta asta a lor, spre care ii mana curiozitatea. I-as baga intr-un glob unde sa fie in siguranta. Dar stiu ca asta este la mine, ca fricile sunt la mine, nu sunt ale lor. A lor e lumea intreaga.
Stiu ca vor mai fi multe episoade de genul asta, am un feeling ca abia am pornit-o pe drumul acesta anevoios, si-s mica, si-s speriata si mi-e mie frica, pentru mine dar mai ales, pentru ei si tare as vrea sa gestionez toate astea cumva, ca un adult, adultul care se presupune ca am devenit.
Voi cum le faceti fata?
Multa sanatate tuturor si rabdare va doresc voua -celor adulti. Restul le rezolvati asa cum stiti mai bine.
Andrei a alergat prin hol, s-a impiedicat si a venic cu fruntea exact in tocul de la usa… Nu stiam ce sa fac mai repede: sa lesin de spaima sau sa incerc sa pun ceva rece peste cucuiul care a cresct instantaneu…s-a lasat cu sange si cu un semn care va ramane amintire (ne-a explicat ce si cum pediatrul).
Si abia au inceput!
Se catara pe cele mai mici lucruri, incearca sa faca orice lucru nebunesc (asa mi se pare mie) care ii trece prin cap…
Asa ca nu stiu sa iti raspund la intrebare!
Incerc sa fiu tare, desi mai mereu ma panichez!
Pfiuuu… Da, e groaznic sentimentul
Când Alexia s-a lovit cu capul de calorifer şi s-a lăsat cu câteva picături de sânge, m-am simţit atât de mică şi de inutilă. Nu ştiam cum să o mai liniştesc, nu ştiam cum să mă opresc din tremurat şi din reproşuri la adresa mea, de bad mom, că nu am anticipat, că nu am fost în stare să întind mâna să o prind. Eram amândouă pe acelaşi fotoliu, ea râdea în hohote, s-a dat pe spate şi buf. A fost doar o julitură, dar am murit instant, am rămas fără respiraţie şi mi-am dorit un mega bol de cristal pentru ea. Apoi mi-a trecut, căci dacă îi refuz bucuria de a descoperi singură lucrurile, atunci chiar că pot fi bad mom…
vERIFICARE
Eu nu prea le fac fata,il las pe el sa faca fata,ca eu ma pierd repede cu firea si ma panichez.El e mai stapan pe situatie,sau asa pare.Cand insa el nu e in preajma,si e la km departare,incerc sa ma imbarbatez…Da’ ma duce cu gandul la copilarie,cand i-am declarat de vreo 2 ori,convingator si serios mamei,ca eu cand o sa am copii,o sa-i leg de pat ca sa nu se loveasca (ca il vedeam pe frate-miu cum trecea dintr-un pericol intr-altul) :D.Dar din ce vad la tine,nici patul nu e sigur :))
Asta e una din peripetiile noastre…http://silving.org/2013/03/20/afara-ninge-linistit-acum/
Si cred ca odata ce ai copii nu prea mai ai liniste,ca vine si adolescenta la orizont…Mijlocia noastra deja ne pune pe ganduri,ca e asa de rebela,ca nu stiu,zau,cred ca va fi o perioada tare dificila.
Asa ii intelegem si noi pe parintii nostri,hm? ;)
Nu stiu cum fac fata. Cred ca ma iubeste Cineva si-mi da tarie.. Cand a zburat (la juma’ de metru de mine!) direct cu ochiul in coltul unei banci din Cismigiu…si a inceput sa URLE 9un copil care, cand cade asa..usor..se ridica si rade; asadar urelutl ala era dovada clara ca a patit ceva nasol) am crezut ca mor de inima. Dar..in fractiuni de secunda..mi-am dat seama ca daca mor eu de inima (fiind singurul insotitoral lui) atunci ce face Andrei..si l-am luat in brate si am resuit sa-l calmez si sa-i dau mana de la ochi-fata si sa studiez gravitatea. Cand am vazut sange -am crezut iar ca mor de inima. N-am murit nici atunci..:)..am luat copilul, am alergat la farmacie..unde am fost calmata dandu-mi-se asigurari ca e „doar crapata pielea, nu e taietura adanca, altfel nu se oprea de la sine sangerarea”. Am sunat, totusi, pediatra..care mi-a spus ca..sunt mama de baiat destul de atomic si ca la 1 an jumate’ abia incepe tavalugul caderilor. Si mi-a spus sa ma inarmez cu muuulta rabdare si sange rece. La o zi distanta, in casa, cu noi langa el, cadea cu capul in rafturile de la biblioteca. Cu ceafa. La doua zile, tot in parc, din picioare..cu ceafa de ciment…
M-am stapanit si cand era sa-mi moara in brate, in spital, din cauza unor handicapati care mi l-au bagat in soc anafilactic (alergie oribila de la un antibiotic). Dar..in secundele alea in care se intampla asta cred ca am murit si am inviat de cateva ori….
Probabil ca..Cineva de acolo de Sus…iti da un ghiont si te ajuta sa te descurci in situatii de criza.
Dupa ce trece criza-momentul ala oribil..mi se taie genunchii, am gol in stomac si maini tremurande si..plang. Un plans nervos, un plans de spaima, un plans de neputinta ca..nu..nu il pot creste intr-un clopot de sticla. Abia atunci as fi o mama nashpa, cum spune si Cristina Ologeanu.
Sanatate si…fruntea sus. Se fac ei mai mari:) si atunci o sa avem alte griji:)