Quo vadis?

La romana a primit in weekendul care tocmai a trecut, textul acesta intru lectura. Daca eu, la cei 36 de ani ai mei, inteleg mesajul de dincolo de randuri, cu „patriotismul, jertfa neamului romanesc, maretia lui Stefan cel Mare si biruinta sa asupra ostirilor otomane”, ei nu i-au ramas in cap decat bratul lui Soiman al lui Burcel, ramas printre cadavrele dusmane, in zapada inrosita de sange si sulita infipta in calul voievodului, drept in piept. Ora de religie nu o suporta pentru ca, spune ea, profesorul ii pune non stop sa deseneze. Altceva nu am reusit sa scot de la ea referitor la ora cu pricina, zic totusi mersi ca nu le impuie capul cu pedeapsa divina, cu pacate, ars in Iad si asa mai departe. La ora de sport s-au intamplat atatea lucruri si pe unele nici nu le pot povesti in mediul public virtual, iar rezultatul este ca 29 de copii, cati sunt in clasa ei, au ajuns sa aiba oroare de ora de sport. Nu stiu daca doamna de sport si-a pus in cap sa creeze o ura in masa fata de educatia fizica, insa i-a iesit din plin. La engleza au o profesoara care mai are putin si se fosilizeaza. Este singura din scoala care este titular al catedrei, are un picior pe care abia si-l mai taraste (motiv pentru care absenteaza de multe ori), o varsta mai mult decat venerabila, si totusi, legea spune ca atata timp cat este capabila sa isi acopere norma, nu se mai accepta si alti suplinitori sau inlocuitori. Ce conteaza ca o scoala intreaga nu face nici macar...